Preşedinţia franceză a Consiliului Uniunii Europene a organizat pe 21 februarie, la Paris, o conferinţă la care au fost invitaţi să participe şefii de Curţi Constituţionale şi Curţi Supreme din cele 27 de state membre UE, precum şi preşedinţii celor două instanţe pan-europene: Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Scopul conferinţei a fost acela de a dezbate o problemă devenită tot mai presantă: prioritatea dreptului european faţă de dreptul intern. Un principiu înscris în tratatele fondatoare ale UE, dar care este pus sub semnul întrebării în câteva state membre: Germania, Ungaria, Polonia şi, mai nou, România.

Am solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale a României să-mi comunice dacă aceste înalte instanţe au participat la conferinţă şi care au fost poziţiile exprimate faţă de problematica dezbătută la conferinţă. Am primit, oficial, următoarele răspunsuri:

ICCJ: „Din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a participat dna. vicepreşedinte Gabriela Elena Bogasiu, care nu a fost înscrisă cu o comunicare în agenda conferinţei”.

CCR (în gramatica autorilor): „Curtea Constituţională nu a participat la Conferinţa Şefilor Curţilor Supreme a (sic!) statelor membre ale Uniunii Europene, organizată la Paris, Franţa, la data de 21 februarie 2022”.

Prin urmare, contribuţia României la această importantă dezbatere europeană a fost ZERO.

Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse, cu sprijinul Administraţiei Prezidenţiale de la Kremlin, a organizat în perioada 15-18 mai 2018, la Sankt Petersburg, conferinţa cu tema “Constituţia în epoca schimbării globale şi obiectivele controlului de constituţionalitate”.

Deşi a fost avertizat de către Ministerul Afacerilor Externe că nu e oportună participarea la respectiva conferinţă, preşedintele CCR, Valer Dorneanu, a socotit că e musai să fie prezent. Nu avem informaţii privind contribuţia României la acea conferinţă.

Am ales să evoc aceste momente – Paris şi Sankt Peterspurg – pentru că ele ilustrează cel mai bine trecerea lui Valer Dorneanu pe la Curtea Constituţională: nouă ani de mandat, dintre care şase de preşedinte al instanţei. Un mandat care lasă în urmă o instituţie profund decredibilizată, cu o jurisprudenţă haotică şi contradictorie, implicată făţiş în cele mai sordide combinaţii politice şi care nu a ştiut să preţuiască cel mai important atribut pe care ar trebui să-l aibă o instituţie înzestrată de Constituţie cu o forţă practic nelimitată: autoreţinerea. O ruină.

Optimiştii ar spune că Valer Dorneanu şi doi dintre ciracii săi cei mai toxici, Mona Pivniceru şi Daniel Morar, urmează să plece şi urmează o reîmprospătare a Curţii. Pesimiştii au toate motivele să-i contrazică.

PSD nu se dezminte şi îl impune în locul lui Dorneanu pe Bogdan Licu, adjunctul procurorului general. Prin această numire, socialiştii aruncă în derizoriu şi golesc de conţinut unul dintre criteriile constituţionale de ocupare a funcţiei de judecător CCR: înalta competenţă profesională.

Bogdan Licu a făcut dreptul la Spiru Haret, a terminat facultatea cu 5 la drept penal, 6 la drept civil şi 10 la dreptul muncii, apoi şi-a dat un doctorat plagiat, la care a reuşit să renunţe ca urmare a unei mizerabile cabale judecătoreşti. În urma unui asemenea traseu profesional, orice om de bun simţ ar fi rămas într-o binemeritată uitare, nicidecum să aspire la calitatea de judecător constituţional. Ce mai înseamnă, în acest context, înaltă competenţă profesională?

PNL a ales s-o impună, în locul Monei Pivniceru, pe Iulia Scântei. Pare de altă factură decât Bogdan Licu, din ce mi-am dat seama până acum ştie carte, dar nu pot uita un episod din toamna trecută, care mi-a dat fiori. Ca să-l ajute pe Florin Cîţu să ajungă preşedinte al PNL fără ca poziţia de premier să-i fie maculată de depunerea unei moţiuni de cenzură, a blocat preţ de câteva săptămâni o procedură parlamentară constituţională folosind cu o dexteritate remarcabilă tipul de argumentaţie pe care l-am mai întâlnit doar la celebrul cuplu Nicolicea-Iordache.

Ştiinţa de carte este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă: important este şi ce faci cu ea. Or disponibilitatea doamnei Scântei de a-şi pune renumele de jurist în joc doar de dragul intereselor de partid nu mi se pare cea mai bună veste pentru ceea ce urmează să fie Curtea Constituţională.

Preşedintele Klaus Iohannis nu a arătat niciun semn privind persoana pe care o va numi în locul lui Daniel Morar, dar aici nu e nicio mirare. El e convins că noi suntem convinşi că nu poate greşi niciodată.

 

PS: Şi ca să termin acolo de unde am început. Prin ianuarie, după ce CJUE i-a administrat Curţii Constituţionale a treia lecţie privind relaţia dintre dreptul intern şi cel european, ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, spunea că singura cale de a acomoda punctele de vedere ale celor două instanţe este dialogul. Şi evoca, drept o bună oportunitate pentru asta, exact conferinţa care a avut loc la Paris. Or, pentru a purta un dialog, trebuie a) să fii prezent şi b) să vorbeşti. ICCJ s-a prezentat, dar nu a vorbit, iar CCR n-a făcut nici una, nici alta. Cei mai blajini critici ai domnului Predoiu ar spune că e naiv, ceilalţi ar spune altceva.