„Vocile naturii“ se aud la Sala Palatului

Orchestra Simfonică din San Francisco, dirijată de Michael Tilson Thomas, va susţine, de la ora 19.00. al doilea concert la Sala Palatului, având în program lucrări de Enescu, Adams şi Beethoven.

Un text de Mihai Cojocaru

Lucrare neterminată, Voix de la nature de George Enescu (1881-1955) poartă subtitlul sugestiv Nuages d'automne sur les forêts (Nori de toamnă deasupra pădurilor). O atmosferă intimă, contemplativă, deschide tabloul cu o temă intonată de violoncele. Liniştea narativă şi vaga tristeţe a primei idei se extinde apoi la celelalte instrumente, însufleţind mişcarea întregului. Treptat, tensiunea creşte către un nou motiv, de data aceasta solar şi afirmativ, dar nesituat în contrast cu cel precedent, mai mult decurgând unul din altul. Deschiderea coloristică şi acumularea sonoră se confirmă într-un punct culminant aproape romantic în suflu, pentru a se stinge uşor, până la punctul unde manuscrisul se termină.

            După unele cercetări, piesa ar fi trebuit să constituie primul element al unui triptic, având titlul generic Voix de la nature (Vocile naturii), şi a cărui încoronare s-a concretizat în poemul vocal-simfonic Vox Maris. În timp ce amploarea şi mai ales forma definitivă a poemului i-au asigurat locul între creaţiile enesciene consacrate, fragmentul prezentat în această seară rămâne relativ inedit şi oferă o fugară perspectivă asupra formidabilei imaginaţii sonore a compozitorului român.

            John Adams – Absolute Jest. Cuvântul compozitorului:  Ideea pentru Absolute Jest mi-a fost sugerată de interpretarea Pulcinellei lui Stravinsky de către Michael Tilson Thomas, o piesă pe care o ştiu de o viaţă, dar căreia nu-i acordasem foarte multă atenţie până când nu l-am ascultat pe MTT dirijând-o. Văzând asta (şi ştiind că primisem deja comanda de a compune ceva pentru aniversarea centenarului orchestrei simfonice din San Francisco), am fost pe loc stimulat de felul în care Stravinsky a absorbit artefactele muzicale ale trecutului şi le-a integrat în limbajul său foarte personal.

            „Cvartet de coarde şi orchestră” admit că este o gaură neagră în repertoriu – există măcar o singură lucrare de felul acesta care se cântă regulat? Marea încercare constă în mariajul dintre sunetul concentrat al cvartetului şi masa mai puţin precisă a texturii orchestrei mari.

            Formulele ritmice amintesc de Scherzo-ul din Simfonia a IX-a de Beethoven dar adaugă şi alte referinţe – Sonata Hammerklavier, Simfonia a VII-a şi alte motive beethoveniene arhetipale care apar şi dispar cameleonic de pe scenă.

            Absolute Jest nu este, însă, o clonă. Desigur că există trimiteri, unele dintre ele nu foarte subtile, ici şi colo în piesă. Dar actul compoziţiei lucrării (care a durat aproape un an) a fost cea mai extinsă experienţă a purei creativităţi pe care am avut-o vreodată. Realizarea ei a fost pentru mine o lecţie captivantă de contrapunct, de transformare tematică şi design formal. „Gluma” din titlu (jest) trebuie înţeleasă în sensul latin originar, de „gesta”: acţiuni, fapte, determinări. Îmi place să mă gândesc la „glumă” ca la ceva ce indică exersarea spiritului cuiva cu mijloacele imaginaţiei şi creativităţii.

Dimensiunea autobiografică

Simfonia a III-a în Mi bemol major, op. 55, „Eroica“  de Ludwig van Beethoven (1770-1827) aduce în muzică Revoluţia Franceză, după 15 ani de la izbucnirea sa. În acel moment, eroul capabil să răspândească noile valori – libertatea, egalitatea, fraternitatea – părea Napoleon. Felul în care Beethoven s-a raportat la acesta este tipic pentru istoria personajului, una pe cât de fascinantă, pe atât de contradictorie. Mai întâi înflăcărat de ascensiunea fulminantă a militarului francez, compozitorul s-a simţit trădat, aidoma multor intelectuali liberali, de transformarea lui Napoleon, din eliberatorul maselor într-un împărat despotic. Şi totuşi, de pe aceeaşi primă pagină de unde ştersese furios dedicaţia, Beethoven nu a îndepărtat menţiunea despre simfonie trecută mai jos: „compusă pe (subiectul) Napoleon”. Se poate observa aici o separare între realitate şi ideal.

„Simfonia este o capodoperă, acesta este exact acel veritabil stil muzical de cel mai înalt tip şi, dacă încă nu place acum, este pentru că publicul nu este suficient de cultivat artistic pentru a putea înţelege aceste sfere superioare ale frumosului; dar şi după câteva mii de ani, efectul său nu va fi diminuat”. Ludwig van Beethoven, compozitor

Dacă prima l-a dezgustat, la cel din urmă nu a renunţat niciodată. „Eroica” devine deci expresia unui sentiment tragic, a  năzuinţei şi luptei, într-un cuvânt, a dimensiunilor eroicului. În prima parte, demnitatea, forţa şi voinţa conduc discursul; partea a doua surprinde sacrificiul şi procesiunea deplângerii morţii eroului, în forma unui marş funebru; scherzo-ul recuperează vitalitatea iniţială, pentru ca finalul să rotunjească apoteotic o traiectorie sinuoasă, dar fundamental ascendentă. Aflând de moartea lui Napoleon, în 1821, Beethoven a răspuns: „Am scris muzica acestei catastrofe acum 17 ani”. Adevăratul erou care trece prin moarte pentru a renaşte din nou este, de fapt, compozitorul însuşi. Cu un an înaintea începerii lucrului la Simfonia a III-a, Beethoven scrisese Testamentul de la Heiligenstadt, o confesiune disperată a artistului confruntat cu blestemul surzeniei, dar în faţa căruia nu alege moartea, ci depăşirea printr-o dublă decizie de acceptare a destinului şi luptă cu acesta. Conştientizarea propriului statut l-a determinat să declare mai târziu: „Păcat că nu cunosc arta războiului aşa cum o stăpânesc pe cea a contrapunctului, fiindcă l-aş fi învins pe Napoleon“.

Beethoven mărturisea către sfârşitul vieţii că simfonia sa preferată rămâne op. 55. Dincolo de dimensiunea autobiografică, compozitorul se referea la realizarea tehnică. Odată cu „Eroica“, muzica instrumentală a atins anvergura filosofică ce i se refuzase anterior, şi tot atunci s-a născut prototipul muzicii germane absolute, considerat superior oricărei forme de manifestare artistică sonoră.

            Prin „Eroica“, Beethoven a declanşat cultul geniului muzical, văzut în acelaşi timp ca erou tragic solitar şi demiurg omnipotent. Iată ce consemna un admirator al compozitorului după prima audiţie a lucrării: „Simfonia este o capodoperă, acesta este exact acel veritabil stil muzical de cel mai înalt tip şi, dacă încă nu place acum, este pentru că publicul nu este suficient de cultivat artistic pentru a putea înţelege aceste sfere superioare ale frumosului; dar şi după câteva mii de ani, efectul său nu va fi diminuat”.

Luni 7 sept. ora 19.30

Sala Mare a Palatului     

Seria „Mari orchestre ale lumii“

ORCHESTRA SIMFONICĂ DIN SAN FRANCISCO

Dirijor: MICHAEL TILSON THOMAS

Îşi dă concursul: Cvartetul „St. Lawrence”

Program: 

Enescu – „Voix de la nature“ (Vocile naturii)

Adams – „Absolute Jest“ (Glumă absolută) cu participarea Cvartetului „St. Lawrence“

Beethoven – Simfonia a III-a in Mi bemol major, op. 55, „Eroica“