Articol publicat pe blogul Despre Opera

Aşa că revin acum cu impresiile de la recitalurile orchestrelor Les Dissonances şi Wiener Philharmoniker, chiar dacă, aparent, cele două evenimente n-ar avea legătură între ele.

Am fost la al doilea concert al lui David Grimal şi al orchestrei sale, Les Dissonances. După cum ştiţi, această orchestră propune o abordare diferită a interpretării – cea fără dirijor, fapt ce poate provoca foarte multe comentarii cu privire la viziunea asupra unei compoziţii în ţara din care provine unul dintre cei mai subiectivi şefi de orchestră, Sergiu Celibidache.

După amiaza de la Ateneu a început însă cu un manifest: Moz-Art à la Haydn de Alfred Schnittke, o pastişă ironică, citând abundent din muzica lui Mozart, pretext pentru muzicienii francezi să-şi declare independenţa faţă de convenţiile clasice ale interpretării cu dirijor (percuţionistul imitând gesturile unuia în faţa ansamblului care se dezintegra) dar şi să râdă de ritualurile de participare a publicului dintr-o sală de concert, prin exagerarea cu care au aşteptat enervaţi să se aşeze toţi întârziaţii la locurile lor. Nu sunt deloc adeptul nesimţirii manifestate de unii spectatori, dar modul în care sunt taxate de către moralişti unele naivităţi (cum ar fi aplauzele între părţile unei lucrări simfonice) este de-a dreptul provincial. Drept urmare, eu cred că aşteptarea cu ochii în tavanul Ateneului a lui Grimal & Co. a fost o glumă, parte din regia lor pentru lucrarea lui Schnittke. Moz-Art à la Haydn (din care nu am reuşit să-mi dau seama ce legătură are cu Haydn, o fi fost, poate, vreun citat şi din muzica lui, pe care nu l-am recunoscut) este o glumă muzicală.  Dar, aşa cum în viaţă există glume proaste, nu toate glumele muzicale sunt neapărat bune. Nu pot aduce un argument „ştiinţific” în sprijinul afirmaţiei mele, dar pot să spun că reluarea temei principale din Simfonia Nr. 40 de Mozart mi s-a părut atât de nereuşită, încât mi-am imaginat, în glumă, că acest moment ar putea fi completat foarte bine de un spectator care părăseşte ultragiat Ateneul, strigându-le celor de pe scenă: „C'est pas Mozart, c'est de la merde!”. Nu s-a întâmplat asta şi nici eu n-am făcut-o, dar îmi era teamă totuşi ca restul concertului să nu se desfăşoare în acelaşi mod. În orice caz, mi-a plăcut mult mai mult Absolute Jest al lui John Adams, în modul în care a fost tratată muzica lui Beethoven, decât „gluma” lui Alfred Schnittke.

N-a fost cazul, pentru că a urmat Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră de George Enescu, iar atmosfera a (re)devenit serioasă. Xavier Phillips a fost spectaculos şi energic, transformând lucrarea într-un adevărat concert pentru violoncel şi orchestră. Căci există o diferenţă între concertant (în care instrumentul solist este integrat în ansamblu) şi concert (în care ansamblul îl acompaniază) şi asta se poate auzi, dacă sunteţi curioşi, pe discul apărut anul acesta al lui Truls Mørk, cu Simfonia concertantă (o cronică a  discului, apărută în revista franceză Classica, poate fi citită, tradusă în română, aici). Totuşi, Xavier Phillips a pus în joc subiectivitatea şi a câştigat. (O descriere foarte amănunţită şi competentă a tehnicilor pe care le-a utilizat violoncelistul puteţi găsi pe blogul lui Cătălin Sava de pe website-ul Adevărul.)

Ultima parte a recitalului Les Dissonaces a fost cu Simfonia Nr. 1 de Johannes Brahms şi, dată fiind desfăşurarea lucrurilor de până la pauză, am devenit foarte curios. O paranteză ce ţine loc de prezentarea acestei simfonii, care citează şi ea din muzica lui Beethoven, este o amintire de acum mai mulţi ani, tot de la Festival, când aceeaşi lucrare a fost prezentată de Wiener Symphoniker. După concertul vienezilor, dirijorul Cristian Mandeal a luat o poziţie foarte vexată în presă, criticând alegerea unei compoziţii prea uşoare pentru nivelul artistic al acestei orchestre (care a bisat atunci, memorabil, cu câteva Dansuri ungare, tot de Brahms). Peste câteva zile numai, a venit rândul lui Cristian Mandeal să dirijeze Fantezia pentru pian, cor şi orchestră de Beethoven, cu London Symphony, şi a clacat destul de rău, ratând să dea intrarea corului şi, astfel, totul a devenit haotic. Ce vreau să spun cu asta este că lucrarea poate fi considerată ca fiind abordabilă, dar că trufia se poate plăti repede. O alegere foarte bună pentru o orchestră fără dirijor.

Simfonia Nr. 1 de Brahms le-a ieşit foarte bine celor de la Les Dissonances. Alertă, vie, a găsit şi romantismul lui Brahms şi energia lui Beethoven, fără nici o dificultate. Se poate spune chiar că ansamblul în sine a avut o viziune proprie asupra interpretării acestei lucrări. Şi aici e toată discuţia, de fapt. Există mai multe feluri de dirijori. Desigur, tipul denunţat de trupa lui Grimal este cel autocrat, al cărui arhetip ar fi Herbert von Karajan. Dar există şi dirijori complici cu orchestra, proveniţi din concert maiştri, mai ales în formaţiile de muzică barocă. Drumul a fost deschis de Neville Marriner, dar lista e lungă: Jordi Savall, Trevor Pinnock fiind alte exemple notorii. Există şi un revers al medaliei: o orchestră fără dirijor are nevoie ca fiecare instrumentist să se concentreze mai mult, iar şefii de partide trebuie să se înţeleagă din priviri (dar şi din respiraţie). Dar şi o aspiraţie superbă pentru atingerea unui ideal al ideii de echipă perfectă. E foarte mult împreună în acest cântat fără dirijor.

Există şi limitări ale acestui concept şi nu cred că pot fi depăşite uşor. În primul rând, abordarea fără dirijor restrânge dinamica sunetului orchestrei. Un maestru poate comanda instrumentiştilor un pianissimo exagerat şi nu e ceva rău în asta: e ca şi cum un actor recită cu intonaţie o poezie, accentuând anumite sensuri. O orchestră va menţine nivelul acelui pianissimo la un nivel standard, acceptat de toată lumea. Rubato-ul, care face deliciul unor mari lecturi ale repertoriului clasic, e iarăşi relativizat atunci când nu există cineva care să-l comande. De partea cealaltă a baricadei, cea dinspre orchestră, se poate invoca faptul că lectura fără dirijor este una mai apropiată de partitură. Dar revin la exemplul cu poezia recitată de un actor: nu se rezumă totul la ritm şi rimă. Meritul celor de la Les Dissonances este acela că nu împing această ortodoxie muzicală la extrem: în Simfonia lui Brahms se putea vedea că directorul de orchestră era înlocuit de un lider, care comanda totuşi, din priviri, şi acest lider era David Grimal. Iar rezultatul acestei echipe în simfonie mi-a adus aminte (păstrând proporţiile şi diferenţele) de integrala concertelor pentru pian de Beethoven de la ediţia trecută a festivalului, când pianistul Rudolf Buchbinder a condus Filarmonica „George Enescu” într-un mod mai degrabă orientativ, iar muzicienii români s-au descurcat foarte bine.

Ieri a fost prima întâlnire cu Wiener Philharmoniker din Enescu 2015. De data aceasta am avut în faţa ochilor o falangă aparent diferită. WPO este un vehicul de lux pentru dirijori. Dar tocmai numărul foarte mare de concerte, atât simfonice, cât mai ales de operă (în jur de 300 pe an) în compania multor maeştri, îi face să fie, în realitate, mult mai apropiaţi de conceptul de orchestră autonomă. În acest ritm sufocant, chiar dacă există mai multe garnituri de muzicieni care se rotesc în timpul stagiunii, sunt dese ocaziile, mai ales la Wiener Staatsoper, când dirijorii invitaţi nu primesc nici o repetiţie, intrând direct în spectacol şi, de cele mai multe ori, nici nu se observă asta.

Poate că de aceea schimbarea de program de ultimă oră, care a făcut să se deschidă seara cu Simfonia nr. 44 de Haydn (programată iniţial pentru al doilea concert), n-a fost un aperitiv foarte fericit. Instrumentele au avut o culoare extraordinară, mai ales corzile, punctul foarte al lui Wiener Philharmoniker, au reuşit să ascundă aproape de tot o anumită platitudine a interpretării. Cel care i-a condus a fost Semyon Bychkov, un dirijor pe care eu unul îl consider overrated, cu toate riscurile subiectivităţii. L-am auzit de mai multe ori dirijând şi operă şi simfonic, nu doar în înregistrări, şi, de obicei, interpretarea lui este destul de cuminte, fără riscuri. Pe de altă parte, nu este un obsedat al rigorii, lăsând instrumentiştii destul de liberi, în nişte tempouri relaxate.

Elisabeth Kulman a cântat foarte bine Wesendonck-Lieder, experienţa ei în muzica lui Wagner a fost folosită inteligent, n-a forţat nici volumul, nici efectul, reuşind să păstreze clar stilul, ceea ce mi s-a părut o mare subtilitate, deşi era exact ceea ce trebuia în aceste lieduri.

După pauză a fost Patetica, ultima simfonie a lui Ceaikovski. A fost unul dintre puţinele momente când viziunea lui Bychkov mi-a plăcut în mod deosebit. Părţile dramatice (prima şi ultima din simfonie) au fost accentuate, chiar părea că anumite contrapuncturi ajung să nu mai funcţioneze, dar cu efectul unei dezintegrări tragice. Valsul din a doua parte a fost apăsător, eleganţa primelor măsuri a dispărut repede, înghiţită de contrastele de mai apoi, amplificate. Marşul a fost electrizant, obţinând aplauzele celor care nu ştiau simfonia şi reacţia enervată a snobilor faţă de acest entuziasm sincer. Să fim serioşi: dacă se aplaudă la Simfonia Patetica după partea a treia e un semn bun, înseamnă că mesajul a ajuns la spectator. Urât şi nepoliticos este atunci când se pleacă din sală în timpul ovaţiilor de la sfârşitul unui recital, mai ales când nu există nici măcar scuza că urmează un alt concert, la câteva minute distanţă, la Ateneu.

Abordarea lui Semyon Bychkov a fost impresionantă. O simfonie care a sunat brutal, raw, sacrificând structura şi ordinea, riscând să pară dezlânată, dar câştigând în urgenţă dramatică. Paradoxal, această desfăşurare de sunete, opusă prejudecăţilor care aşteaptă eleganţă formală de la cea mai celebră orchestră vieneză, mi-a readus în minte tocmai orchestra fără dirijor, Les Dissonances, cu care sunetul lui Wiener Philharmoniker a semănat, în parte. Şi atunci, unde a fost dirijorul? În extremele acestei interpretări a ultimei simfonii de Ceaikovski.

Update, WPO ziua 2:

A doua întâlnire cu Wiener Philharmoniker de la Festival a început sub semnul zilei cârtiţei, cu reluarea simfoniei de Haydn, cântată la fel, fără imaginaţie, dar cu nişte culori orchestrale mai frumoase parcă decât marţi.

Valentina Năforniţă a continuat cu liedurile lui Enescu pe versurile poetului Clément Marot (sec. XVI), cântate operatic, mai închis decât era necesar, ceea ce a afectat dicţia până la punctul în care un necunoscător abia putea recunoaşte limba în care erau cântate. Dar, altfel, o voce egală în toate registrele, cu un timbru plăcut şi liric, pe care soprana a încercat să-l expună în primul rând, în detrimentul expresivităţii.

Simfonia Nr. 3 de Brahms a fost momentul serii. Cei care au venit să-şi reviziteze nostalgiile din Goodbye again (acesta este titlul original al filmului din 1961, cunoscut de generaţia lui Bychkov din România ca Vă place Brahms?) au fost poate dezamăgiţi să nu regăsească langoarea tartinabilă din coloana sonoră a lui Georges Auric. Semyon Bychkov a găsit un rubato pentru celebra temă din partea a treia a simfoniei, care a făcut deliciul celor care veniseră doar pentru muzică. WPO a strălucit în această simfonie şi chiar au reuşit să transmită emoţie, mai ales dirijorului, epuizat la finalul concertului. Bychkov n-a rezistat tentaţiei romantismului împins la extrem şi a bisat cu Nimrod, exagerându-l şi transformându-l pe Elgar într-un Brahms manieristic de nivelul anilor '60.

Privind în perspectivă, aş putea spune că Wiener Philharmoniker este o orchestră superbă, perfect echilibrată în toate compartimentele ei. Ar putea oricând să cânte o simfonie fără dirijor, aşa cum fac cei de la Les Dissonances. Dar Les Dissonances nu poate decât să aspire la un sunet atât de frumos precum cel al lui WPO. Şi ei cântă deja fără dirijor. Aceste două zile în compania celor două ansambluri au arătat, de fapt, cât de important este rolul dirijorului. WPO poate fi plictisitoare în absenţa unui maestru care să-i galvanizeze exprimarea. Tocmai de aceea, la direcţia lor apar zeci de şefi de orchestră într-un singur an. Câţiva dintre ei ating sublimul, restul – doar simpla frumuseţe, eşecul – practic niciodată. De aceea, unele nume vor atrage întotdeauna ca un magnet: Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan, Carlos Kleiber, Claudio Abbado, Seiji Ozawa, Christian Badea sau Franz Welser-Möst.

Caseta tehnică:

Luni 14 Septembrie 2015, ora 17.00, Ateneul Român
„Les Dissonances”, Solist: Xavier Phillips – violoncel
Schnittke – Moz-Art à la Haydn
Enescu – Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si minor op. 8
Brahms – Simfonia nr. 1 în do minor op. 68

şi

Marţi şi Miercuri, 15-16 Septebrie 2015, ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Wiener Philharmoniker, Dirijor: Semyon Bychkov
Soliste: Elisabeth Kulman – soprană, Valentina Naforniţă – soprană
Haydn – Simfonia nr. 44 în mi minor H 1/44
Wagner – Wesendonck-Lieder WWV 91
Ceaikovski – Simfonia nr. 6 în si minor op. 74 „Pathétique”

ziua 2:

Haydn – Simfonia nr. 44 în mi minor H 1/44
Enescu – 7 lieduri pe versuri de Clément Marot op. 15
Brahms – Simfonia nr. 3 în fa major op. 90