Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca, la Sala Radio, pe 5 septembrie

Publicat: 07.08.2019 22:36

Ultima actualizare: 03.08.2022 09:26

Programul de pe 5 septembrie, de la ora 15.00, de la Sala Radio, propune trei lucrări ale compozitoarei ruso-americane Lera Auerbach (Valeria Lvovna, n. 1973), care alcătuiesc un portret componistic relevant pentru personalitatea autoarei.

Text de Corina Bura

Născută în Rusia, în oraşul Celeabinsk. Lera Auerbach s-a afirmat de timpuriu ca un artist complex atât pe tărâmul muzical (compozitoare, pianistă şi dirijoare) pe cel al artelor vizuale (pictură şi sculptură) cât şi pe cel literar (trei volume de poezie publicate). Este considerată una dintre cele mai creative şi interesante voci ale componisticii contemporane, stilul ei având trăsături care impun prin inteligenţă şi emoţie. Creaţia sa cuprinde peste 100 de lucrări aparţinând tuturor genurilor muzicale şi este promovată de cei mai distinşi artişti ai epocii de pe toate meridianele.

Serenada pentru o Mare Melancolică a fost terminată în 2002, scrisă în memoria compozitorului japonez Toru Takemitsu şi dedicată violonistului Gidon Kremer. Materialul sonor cuprinde monogramele amândurora. „Motivul mării” aparţinând lui Takemitsu (Es-E- A, respectiv mi bemol, mi becar, la, extras din opusul intitulat Towards the Sea, 1981) este de asemenea prezent, astfel încât cei doi se revăd într-un mare spaţiu nedefinit şi atemporal, ca şi cum compozitorul, interpretul şi ascultătorul s-ar regăsi într-un moment în care viitorul întâlneşte trecutul şi această intersecţie devine prezentul. Orchestra şi soliştii au roluri foarte diferite pe o textură care de departe pare monocromă dar pe măsură ce te apropii devine tot mai viu colorată, mai plină de evenimente, ca un fel de pictură polifonică. Orchestra de coarde este divizată în 23 de voci independente care generează perspective diferite în acest mozaic aflat într-o permanentă schimbare. Deasupra acestui fundal multistratificat soliştii (vioara, violoncelul şi pianul) sunt prezenţi ca personaje individuale, înconjuraţi de un spaţiu deschis. Din punctul de vedere al genului, Serenada se prezintă ca un mic concert care are o durată de 10 minute.

Lucrarea Zweifacher Traum scrisă în 2017 este un Concerto grosso (nr. 5) pentru vioară, pian şi orchestră inspirat de Concertul pentru flaut şi Harpă în Do KV 299/297 şi de Andante pentru flaut şi orchestră KV 315. Ambele lucrări au fost scrise în 1778, an dramatic pentru Mozart care a fost puternic marcat de pierderea mamei sale. În acest dezastru el găseşte resursele spirituale pentru a compune două capodopere în tonalitatea luminoasă Do major! Prin acest concerto grosso Lera Auerbach pune faţă în faţă (Vis Dublu) două aspecte ale personalităţii compozitorului, evidenţiind contrastul dintre trăirile dramatice personale (printr-un material selectat şi prelucrat din partea a I-a a Concertului pentru pian KV 466 în re minor – unul dintre favoritele lui Mozart) şi replica dată prin creaţie (întrupată de cele două lucrări concertante amintite, care se desfăşoară în măreţul Do major – tonalitatea Simfoniei Jupiter). Auerbach ne propune să-l „ascultăm” şi să-l înţelegem pe Mozart în această ipostază, având în minte problemele vieţii şi ale morţii din perspectivă contemporană. Compozitoarea operează o adaptare citând formulări din creaţia lui Mozart, re-scriind în mod original cele două lucrări în Do, încredinţând partiturile solistice viorii şi pianului, într-un opus à la manière de, ca un Vis dublu, cu două feţe, care este modern dar poartă cu sine reflexele glorioase şi spirituale ale trecutului.

Simfonia I-a în 7 părţi, scrisă în 2006, e subintitulată Quimera (Himera – animal fabulos cu cap de leu, trup de capră şi coadă de şarpe din mitologia greacă). Stilul are o vână post-Schnittke, intens dramatică. Plină de resurse, simfonia este orchestrată cu o deosebită măiestrie, creând imagini cinematografice, în acelaşi timp cu trăiri intens personale; deosebite sunt timbrurile thereminului, (un instrument electronic controlat fără contactul fizic al inter-pretului). Deşi simfonia este aparent post-tonală şi dă impresia folosirii unor idioame aparţinând altor compozitori ea este foarte originală, extrem de personală, ilustrativă, ceea ce duce cu gândul că Lera Auerbach este o fină cunoscătoare a muzicii de film. Lucrarea are o durată de 40 de minute şi este scrisă pentru o orchestră foarte mare.

Citește și: Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, dirijată de Vladimir Jurowski, va interpreta Enescu, Brahms şi Katzer, la Sala Palatului, pe 5 septembrie

Prima parte, Aegri Somnia (Visul unui om bolnav) se deschide cu ajutorul unei percuţii foarte active însoţite de prezenţa cornilor, sonoritate care se diluează într-o melodie plină de graţie intonată de vioara solistă. Totul este susţinut în fundal de suflătorii de lemn până când intervine flautul cu o a doua idee melodică. Vioara şi flautul vor domina partea cea mai importantă a desfăşurării. Partea a II-a, Post tenebras Lux (După întuneric vine Lumina), care se deschide cu un solo de trompetă, este mai stranie şi aduce în prim plan teme care instaurează sentimentul de pace. Partea a III-a Gargoyles (gargui: jgheab ornamentat reprezentând de obicei animale fantastice, întâlnit mai ales pe edificiile gotice) se remarcă prin ritmuri aspre în Allegro molto, corespunzând Scherzo-ului din simfonia clasică şi este mişcarea cea mai amplă din întregul opus. Partea a IV-a, Et in Arcadia ego (Şi eu am fost în Arcadia) este de fapt un amplu solo de vioară în Andante, care evoluează pe pedale a căror pulsaţie ajută la menţinerea ritmului. Partea a V-a, Siste Viator (Aşteptă, călătorule), în Adagio, are un amplu solo de trompetă, ca factor de simetrie la cea de a doua mişcare, susţinut de aceleaşi pedale ale orchestrei. Mişcarea este intens agresivă prin utilizarea întregului compartiment al percuţiei, inclusiv al timbrului generat de „paharele de cristal” care se evidenţiază pe parcursul întregului discurs. Ultimele două părţi – Humum mandere (A muşca pământul) şi Requiem for Icarus sunt la rândul lor foarte dinamice şi pline de forţă. Ele pot fi cântate ca o singură parte în cadrul simfoniei sau separat de ea, având autonomia unui poem simfonic.