Orchestra de Cameră Bucureşti, dirijată de Mădălin Voicu,  concertează, pe 10 septembrie, în seria Concertelor de la Miezul nopţii de la Ateneu

Orchestra de Cameră Bucureşti, dirijată de Mădălin Voicu,  concertează, pe 10 septembrie, în seria Concertelor de la Miezul nopţii de la Ateneu

Mădălin Voicu

Marţi,10 septembrie, în seria Concertele de la miezul nopţii, la Ateneul Român, Orchestra de Cameră Bucureşti, condusă de Mădălin Voicu, cu solista Mihaela Martin la vioară, va avea în program lucrări semnate de Benedetto Marcello, W. A. Mozart, Joseph Haydn.

Text de Corina Bura

Introducere, Arie şi Presto de Benedetto Marcello (1686-1793) reprezintă cele trei mişcări ale Sonatei în la minor pentru clavecin SF.740 (op.3/7) în variantă orchestrală. Muzica aparţine epocii baroce, iar compozitorul este cunoscut mai ales pentru lucrările sale publicate în cele opt volume intitulate Estro poetico-armonico, dar opera sa este mult mai amplă. A fost un contemporan mai tânăr al lui Vivaldi, iar cele 12 concerte incluse în op. 1 au trezit interesul lui Bach care le-a şi transcris parţial (BWV 981, IV Presto). Ritmurile pregnante, cu precădere cel punctat, sunt caracteristice celor trei mişcări. O unică temă de bază este supusă unor măiestrite transformări, specifice unei concepţii baroce de o aleasă calitate. Planurile armonice extrem de interesante şi introducerea unor surprinzătoare pante cromatice în codetta Presto-ului dau  savoare unei muzici mereu actuale.

Concertul nr. 5 în La major pentru vioară, K 219 de Wolfgang Amadeus Mozart  (1756–1791) este foarte cunoscut şi datorită supranumelui generat de finalul său care aduce sonorităţile secundei mărite asociate cu aerul „turcesc”. Prima audiţie a avut loc  în anul 1775, dar cu precizie nu se poate şti  când a fost scris pentru că o profundă analiză a celor 5 concerte pentru vioară a demonstrat mai multe re-datări. Mozart nu va mai folosi tonalitatea La major pentru un concert instrumental decât mult mai târziu, în KV 414. Lucrarea are trei mişcări:  Allegro aperto – Adagio – Rondeau, Tempo di minuettoPartea I-a, în formă de sonată, se deschide cu expunerea orchestrală a primei teme, vioara solistă făcându-şi apariţia printr-o inserţie, un foarte expresiv Adagio, care transformă această linie melodică, urmând ca după epuizarea ei să se reintre firesc – Allegro – alături de orchestră, în grupul tematic principal. Tema a doua a formei de sonată este uşor dansantă, scherzando, ca mai apoi toate elementele structurale ale formei să se desfăşoare clasic, într-o atmosferă elegantă. Scrierea este una  foarte cursivă în care instrumentul solist susţine discursul muzical fără întrerupere. Partea a II-a, Adagio, raportată la celelalte concerte pentru vioară compuse de Mozart, este mai amplă, de o rară cantabilitate, iar secţiune centrală aduce o linie muzicală în tonalitate minoră (re) de o uluitore frumuseţe. Este scrisă de asemenea în formă de sonată, repriza prelucrând doar cea de-a doua temă. Partea a III-a Tempo di minuetto este un rondo în care episodul din secţiunea centrală este de factură total diferită, un animat Allegro, cu elementele exotice care i-au adus supranumele de „turcesc”, cumva în acelaşi spirit cu Rondo „Alla Turca” din Sonata în La major pentru pian KV 331/300i.

Simfonia nr. 85 în Si bemol major Hob.I/85 „Regina” de Joseph Haydn (1732–1809) este cea de a patra din ciclul Simfoniilor aşa-numite „Pariziene” (nr. 82-87), fiind o comandă a Contelui d΄Ogny şi a fost scrisă şi finalizată de Haydn cam prin 1785-1786. Este supra-numită „Regina” deoarece lucrarea era una dintre favoritele Mariei Antoinette, pe atunci regină a Franţei şi este singura simfonia care poartă această denumire încă din secolul al XVIII-lea. Simfonia are un tipar standard cvadripartit, iar orchestra este alcătuită din instrumente de coarde la care se adaogă flaute, oboaie, fagoturi şi corni. Partea I-a, Adagio – Vivace este remarcabilă prin introducerea lentă, tipică pentru Haydn la acel moment al carieri şi creaţiei sale, cât şi pentru tema principală care este alcătuită din două elemente diferite : un sunet susţinut care parcă stă suspendat dominând întreaga ţesătură (un fel de pedală ritmică) şi un pasaj ascendent care încheie tema propriu-zisă. Aceste elemente domină întreaga mişcare. Dezvoltarea este una dintre cele mai ample, exploatând mişcările ascendente şi descendente ale arpegiului extras din tema secundară supusă unor multiple metamorfoze în plan armonic. Partea a II-a, Romance, Allegretto este o formă variaţională care foloseşte melodia unei balade franceze „La gentille et belle Lisette”. Procesul este de natură mai mult ornamentală decât transformaţională, tema regăsindu-şi conturul în varietatea timbrală a instrumentelor care o enunţă. Partea III-a,  Menuetto, Allegretto – Menuet cu Trio – aduce mici modificări formatului tradiţional, prin faptul că Trio-ul are o extensie destul de mare în a doua sa jumătate şi funcţionează ca o tranziţie care prelungeşte aşteptarea clasicei reluări. Partea a IV-a, Finale, Presto este un hibrid formal între un rondo şi sonată. Tema, enunţată pentru prima dată de un singur fagot, este alternată cu episoade contrastante, tipice pentru rondo; cu toate acestea cel de-al doilea episod, destul de lung, prezintă trăsăturile unei dezvoltări, aşa încât repriza temei principale se impune ca o reexpoziţie.

PROGRAM

Marţi, 10 septembrie   ora 22.30                      

CONCERTELE DE LA MIEZUL NOPŢII

Ateneul Român

ORCHESTRA DE CAMERĂ BUCUREŞTI

MĂDĂLIN VOICU – dirijor

MIHAELA MARTIN – vioară

Program:

Benedetto Marcello – Introducere, Arie şi Presto

W. A. Mozart – Concertul nr. 5 în La major pentru vioară şi orchestră, KV 219

Joseph Haydn – Simfonia nr. 85 în Si bemol major Hob.I/85 „Regina”

                                                                        


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: