Capela de Stat din Dresda, la Sala Palatului

Capela de Stat din Dresda, la Sala Palatului

Capela de Stat din Dresa va susţine două concerte la Festivalul Enescu

Vineri şi sâmbătă, de la 19.30, la Sala Mare a Palatului, Capela de Stat din Dresda, dirijată de Christian Thielemann, va susţine două concerte la Sala Palatului. Vineri în program vor fi lucrări de Enescu, Beethoven şi Bruckner, iar sâmbătă va fi un repertoriu  de Richard Strauss.

Un text de Elena Zottoviceanu

Simfonia de cameră în Mi major, op. 33 pentru 12 instrumente soliste este – s-a spus – „testamentul muzical” al lui George Enescu (1881-1955) fiind încheiată în ultimele luni de viaţă, deşi are rădăcini mult mai timpurii. Este o operă surprinzătoare prin originalitatea, inspiraţia nesecată şi imposibilitatea de a-i fixa apartenenţa la un curent dat. Scriitura polifonică este irizată într-o multi-tudine de trasee melodice ce se desfac şi se strâng în fascicole inegale ca densitate şi sens; această imprecizie în continuitatea liniilor, la care participă toţi parametri discursului, dă impresia de mobilitate continuă şi elocinţă muzicală de o mare flexibilitate şi fluenţă, în care predomină tonul de confesiune lirică. Cele patru părţi, toate în mişcare moderată, se cântă înlănţuit. Prima are un rol mai degrabă expozitiv, propunând temele principale; a doua este o ingenioasă temă cu variaţiuni: fiecare variaţie devine temă pentru următoarea, pregătind, printr-o creştere tensională puternică straniul Adagio. Acesta debutează cu un extraordinar solo de trompetă, un lamento sfâşietor ca un zbor mereu frânt, mereu reluat, moment culminant al întregii lucrări. Mişcarea se linişteşte treptat iar finalul începe şi el tot cu un solo de trompetă, dar cu caracter „giocoso”. Este o rememorare a ideilor anterioare într-o viziune dinamizată, până la încheierea senin apoteotică a întregului traseu zbuciumat. Despre această ultimă capodoperă, definind esenţa fundamental melodică a gândirii enesciene, Ştefan Niculescu spunea: „Simfonia de cameră este o cantilenă de la un capăt la altul”

Voinţă şi patos

Cu Concertul nr. 3 în do minor, pentru pian şi orchestră, op. 37, Ludwig van Beethoven (1770-1827) face pasul decisiv în direcţia a ceea ce va fi o nouă viziune, nu numai în genul concertant, ci şi în întreaga sa creaţie. Acum principiul simfonic va domina asupra celorlalte componente ale dis-cursului, iar concertul pentru un instrument solist va deveni o simfonie cu solist concertant. De altfel, „do minorul“ este primul din seria capodoperelor care evadează oarecum din cadrul clasic pentru a deschide perspectiva romantismului, cu noi dimensiuni expresive şi printr-o relaţie nouă între parteneri. Pianul solist evoluează spre postura de personaj şi induce atmosfera generală în simbioză cu simfonia, pentru conturarea unei dramaturgii inovatoare. Lăsând pianului libertatea de a-şi demonstra valenţele virtuoze, Beethoven dă şi orchestrei un rol bine individualizat, care merge uneori atât de departe încât cele două entităţi par două personaje ce se înfruntă.

 În succesiunea clasică de trei mişcări, păstrată, tonul dominant al primei părţi Allegro con brio este eroic, plin de energie ca o afirmare a voinţei compozitorului de a găsi un patos de o nouă calitate. Largo aparţine în principal pianului, care de la început fixează o atmosferă de reculegere şi austeritate: pe armoniile sobre ale orhestrei instrumentul solist desenează pasaje dantelate care îi deschid regiuni sonore noi, anunţând scriitura pianistică a romanticilor. În contrast puternic cu această pagină poetică izbucneşte finalul: ritmul vioi, dansant, antrenează toţi participanţii în scurte dialoguri nu lipsite de umor, dar şi de ciocniri tăioase, ca pentru a ne reaminti atmosfera iniţială. Pentru încheiere, totul se precipită într-un Presto vijelios.

Bogăţia orchestaţiei

Dintre cele nouă Simfonii compuse de Anton Bruckner (1924-1896), a VI-a, în La major, este cea mai poetic-câmpenească, ca o Laudă adusă frumuseţilor naturii; poate de aceea a fost de multe ori asemănată cu „Pastorala“ beethoveniană. Faţă de monumentalitatea predecesoarelor sale, Simfonia a VI-a are dimensiuni mai modeste, dar forţa de impact nu este cu nimic atenuată, compensată fiind de bogăţia orchestraţiei şi mai ales de contrastele izbitoare ale ideilor tematice. Încă de la început, tremoloul corzilor instalează un fond tensionat, pe care se întretaie evenimente sonore luminate treptat până la dialogul alămurilor ce îşi răspund ca şi cum ar străbate distanţe vaste în spaţiu şi timp.

Adagio-ul este poate cea mai emoţională pagină din simfoniile bruckneriene, oscilând între extaz şi nefericire adâncă, atingând accente de marş funebru. Scherzo-ul ne transportă dintr-odată la extrema cealaltă: comentatorii afirmă că este unic în cele nouă Simfonii prin caracterul său fantastic, sugerând un tablou de natură, o noapte cu lună, un dans aerian din care nu lipsesc şi accente groteşti. Finalul, impozant, debutează într-o atmosferă austeră urmată de momente lirice în care clarinetul aduce căldura deosebită a timbrului său: teme de coral (caracteristice compozitorului), o ţesătură armonică foarte complexă a viorilor se înlănţuie străbătând un drum lung, permanent ascendent către lumină.

 

O formaţie de prestigiu

Capela de Stat din Dresda datează încă din Renaştere, fiind înfiinţată în 1548 de Prinţul Elector al Saxoniei. Actualmente formează nucleul Operei de Stat Saxone şi concertează în superbul edificiu construit de Gottfried Semper. S-a bucurat de prezenţa unor mari dirijori precum C. M. von Weber, R. Wagner, R. Strauss. În 2007 a fost premiată de Fundaţia Culturală Europeană pentru conservarea patrimoniului muzical universal. Orchestra este renumită pentru sunetul său unic şi performanţele sale interpretative.

 

Thielemann, director la Bayreuth

Christian Thielemann (foto dreapta) (56 de ani)  a fost numit, în iunie 2015, director al Festivalului din Bayreuth! Este categoric o funcţie ce marchează intrarea sa definitivă în istoria muzicii. La 19 ani, în 1978, era deja pianist corepetitor la Opera Germană din Berlin şi asistent al lui Karajan. În 1991 era cel mai tânăr director muzical din Germania. 

A fost şeful Filarmonicii din München. Din stagiunea 2012-2013, este dirijorul principal al Capelei de Stat din Dresda, ansamblu cu care oferă Festivalului „Enescu“ muzică de Enescu, Beethoven, Bruckner şi Richard Strauss.

Mister Fortissimo

Yefim Bronfman (foto jos) (57 de ani), numit de Philip Roth „Mr Fortissimo“ şi „Brontozaur”, s-a născut la Taşkent (Uzbekistan), în 1958. La 15 ani a emigrat în Israel, unde a studiat cu Arie Vardi, iar în Statele Unite – cu Rudolf Firkušný, Leon Fleisher şi Rudolf Serkin. Discografia sa include cele trei concerte de Bartók, al 2-lea şi al 3-lea de Rachmaninov, nr. 1 de Ceaikovski, integrala sonatelor şi concertelor pentru pian de Prokofiev, concertele pentru pian şi Triplul Concert de Beethoven. Masivitatea sa fizică este dublată de o rară sensibilitate, admirată în lumea întreagă. 


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările