Capela de Stat din Dresda va concerta pe 8 septembrie, la Sala Palatului

Capela de Stat din Dresda va concerta pe 8 septembrie, la Sala Palatului

Capela de Stat din Dresda

Capela de Stat din Dresda, dirijată de Myung Whun Chung, va concerta duminică, 8 septembrie, de la ora 19.30, la Sala Palatului. În program vor fi lucrări de Serghei Rahmaninov şi de Johannes Brahms. Solistă va fi celebra pianistă Yuja Wang.

Text de Alice Mavrodin 

Concertul nr. 3 pentru pian, op 30, în re minor de Serghei Rahmaninov (1873 –1943) este una din cele mai dificile, ca execuţie, lucrări din repertoriul instrumentului: dedicatarul lucrării, pianistul Josef Hofmann, nici nu s-a gândit s-o abordeze. Aşa se face că lucrarea, compusă în 1909, a fost cântată doar, când şi când, de Rahmaninov însuşi şi nu s-a impus în repertoriul curent decât după două decenii graţie marelui virtuoz care a fost Vladimir Horowitz.

Prima parte, Allegro ma non tanto, începe cu o melodie cantabilă foarte simplă, dar scriitura se îmbogăţeşte progresiv, compozitorul se lasă furat de geniul său improvizatoric astfel că secţiunile formei de sonată – cele două teme, puntea dintre ele, dezvoltarea lor – apar supradimensionate, iar atunci când vine rândul tradiţionalei reprize tematice, compozitorul se află cumva în criză de timp. Repriza e redusă deci la un strict minim şi face şi oficiul de Codă a mişcării. De notat cadenţa solistică de mari proporţii şi un fapt cu totul inedit: pianul e însoţit la un moment dat de suflători, după care rămâne din nou singur până la intrarea cu adevărat a orchestrei, la repriză.

Partea a doua este intitulată Intermezzo (Adagio). Are o formă tripartită A-B-A, în care secţiunea centrală se inspiră din prima temă a părţii I. Şi aici repriza segmentului A este foarte condensată şi face legătura cu Finalul (Alla breve), atacat fără pauză.

Acesta este mai echilibrat ca structură. Bazat pe un dans cu tentă folclorică, el combină forma de sonată cu cea de variaţiuni – una din variaţiuni jucând rolul temei secunde. Originalitatea constă în faptul că obişnuita dezvoltare tematică nu prelucrează temele finalului ci pe ale părţii I – pe prima doar aluziv, însă pe a doua cu insistenţă.

Rahmanninov ţinea în mod special la acest al treilea concert al său care, în ciuda enormei dificultăţi tehnice, este fundamental cantabil, străbătut de acele desfăşurări melodice de largă respiraţie cu care acest inspirat compozitor a ştiut întotdeauna să-şi încânte ascultătorii.

Johannes Brahms (1833–1897) a scris Simfonia a II-a în Re major foarte curând după prima, într-un elan de bună dispoziţie pe când îşi petrecea vacanţa în Carintia, în sudul Austriei. Lucrarea a fost terminată şi executată în public în anul următor (1878) cu un succes considerabil (spre deosebire de simfonia precedentă).

Dar caracterul spontan şi cursiv al acestei muzici luminoase, ca şi uşurinţa cu care a fost scrisă (practic, dintr-o răsuflare) reprezintă doar suprafaţa lucrurilor. Brahms gândea complex în mod natural şi fără efort. La analiză, scriitura sa se dovedeşte demnă de un tratat de dialectică muzicală: stări afective diametral opuse sunt redate prin aceleaşi sunete: micile motive din care e formată tema principală a primei părţi (Allegro non troppo). Acest Allegro e un adevărat caleido-scop emoţional: visarea duioasă conduce spre izbucniri autoritare, fraze graţioase sunt întrerupte de câte un vârtej... Şi totul pleacă de la cele trei note cu care începe simfonia. În prima mişcare, în formă de sonată, doar tema secundă are o individualitate aparte. O individualitate pe care o va împrumuta, de altfel, temei secunde a finalului – Allegro con spirito – şi el în formă de sonată. Acest final impunător are un caracter destul de diferit de prima mişcare, dar e suficient să deschizi partitura pentru a recunoaşte la tot pasul elemente preluate din tema generatoare a simfoniei. Pentru că este într-adevăr vorba de o temă generatoare a întregii lucrări. Chiar şi în partea lentă – Adagio non troppo în formă de lied – cea de a doua idee melodică a secţiunii centrale e construită pe cele trei note – deja familiare – de la începutul simfoniei. Cât despre Scherzo, Allegretto grazioso, el are clasica formă de scherzo cu trio: A B1 A B2 A. Numai că cele două variante de trio (B1 şi B2) nu sunt decât variaţiuni ale lui A, iar A, la rândul lui, provine tot din tema generatoare.

Brahms îi scria din vacanţă unui prieten: „Aerul Carintiei e atât de plin de melodii înaripate încât îţi trebuie multă băgare de seamă ca să nu te izbeşti de ele”. Compozitorul a adunat în sim-fonia lui această ameţitoare diversitate melodică, dar făcând-o să izvorască dintr-o unitate originară: unitatea sufletului său.

PROGRAM

MARI ORCHESTRE ALE LUMII                                                                                         

Duminica, 8 septembrie, ora 19.30       

Sala Palatului

CAPELA DE STAT DIN DRESDA

MYUNG-WHUN CHUNG dirijor

YUJA WANG pian

Serghei Rahmaninov – Concertul nr. 3 în re minor pentru pian şi orchestră, op. 30

Johannes Brahms – Simfonia a II-a în Re major, op. 73

           

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: