Care ştia când să fie dur şi când să cedeze, reuşind mai totdeauna să îşi impună punctul de vedere, astfel încât să îşi pregătească victoria covârşitoare în alegeri din Duminica Orbului.

Ne reamintim toţi cei ce am trăit acele vremuri că una dintre primele  griji ale puterii nou instalate pe 22 decembrie 1989 a fost să îşi subordoneze Televiziunea Română. Când, între timp dispărutul Aurel-Dragoş Munteanu, poetul mustind cu folos şi privilegii personale de convingeri comuniste, metamorfozat peste noapte în disident anticomunist, trimis să conducă Radioteleviziunea, nu a mai putut să ţină în mână acea parte a angajaţilor TVR care au înţeles mai repede decât alţii că li se cere nu să facă presă adevărată, ci să îşi schimbe doar stăpânul, dl. Iliescu l-a uns preşedinte pe mult mai versatilul. Răzvan Theodorescu. Secondat de durul Emanuel Valeriu, în calitate de director general.

Mi-l amintesc foarte bine pe academicianul de acum, ajuns pe neaşteptate la finalul uneia dintre mai sus evocatele şedinţe de pomină ale CPUN.  Profitând de harababura specifică oricărui sfârşit, dl. Theodorescu a obţinut fără probleme acordul Parlamentului provizoriu pentru o primă şi consistentă majorare a salariile din TVR. Majorare plănuită nu atât pentru a recompensa munca angajaţilor de acolo, cât spre a le stimula obedienţa.

Apariţia concurenţei pe piaţa media, concurenţă reprezentată mai întâi de posturi precum Tele 7abc sau Antena 1 care au atras, alături de tineri dornici de o carieră în televiziune, şi vechi şi importanţi profesionişti din TVR, a determinat o sarabandă a creşterilor salariale necontrolate care, coroborate cu haosul şi vidul legislativ şi, mai apoi, cu imperfecţiunile lesne vizibile ale Legii 41/1994 au adus rapid într-o situaţie financiară critică Bătrâna Doamnă din Calea Dorobanţi. Situaţie căreia regretatul Valentin Nicolau i-a găsit, după o serie de sacrificii impuse salariaţilor, antidotul. Acesta permiţând nu doar reutilarea tehnică a TVR, înnoirea parcului auto, ci şi semnarea de contracte colective de muncă din ce în ce mai favorabile, cu tot mai multe privilegii.

Plecarea lui Valentin Nicolau din fruntea TVR, conjugată cu noi şi noi obligaţii de plată impuse TVR dar şi cu nepriceperea uneori interesată, dacă nu de-a dreptul criminală a unor şefi numiţi politic a însemnat revenirea la instabilitatea financiară a SRTV. Instabilităţii urmându-i dezastrul. O bună bucată de timp degringolada, de care se fac vinovate şi succesivele Consilii de Administraţie conduse de Tudor Giurgiu, Alexandru Sassu, Alexandru Lăzescu, Claudiu Săftoiu sau Stelian Tănase, care au venit şi plecat fără o minimă preluare-predare a gestiunii, a fost trecută sub tăcere, iar contractele colective de muncă ale teveriştilor erau pe mai departe la fel de pline de privilegii precum odinioară. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Până într-o bună zi când cineva a spus „stop!”, îngheţând pe rând tot mai multe dintre prevederile generoase ale Contractului colectiv de muncă. Printre acestea şi dreptul la creşteri şi indexări salariale salariale. Acel cineva, un cineva colectiv şi mereu altul, nu s-a gândit ori nici măcar nu a vrut să se gândească la consecinţele pe termen lung ale deciziilor sale. Oricum, viaţa unui CA nu era mai lungă de 2 ani, aşa că politrucii trimişi acolo de partide, de Parlament, de Guvern şi de Preşedinţie nu-şi băteau capul decât cu identificarea tertipurilor de natură să le permită lor o cât mai lungă supravieţuire şi indemnizaţii din ce în ce mai dolofane.

Iată însă că vreo 700 de angajaţi ai TVR au acţionat cu câtva timp în urmă în instanţă firma la care lucrează. Nu nejustificat. Aveau de partea lor contractele colective de muncă. Că acestea erau uneori nerealiste şi în discordanţă cu posibilităţile instituţiei e altă poveste. Oamenii au câştigat procesele şi acum aşteaptă să le fie plătite drepturile băneşti restante. Convinşi că au dreptate că doar şi-au câştigat acest drept în justiţie, Cei 700  preferă să nu se gândească la ipoteza tot mai aproape de a deveni certitudine că banii respectivi ar putea fi şi ultimii, achitarea lor reprezentând lovitura fatală primită de instituţia din Calea Dorobanţi. Adică de ei înşişi După noi, potopul, par a-şi spune teveriştii cu pricina, refuzând să îşi amintească secvenţele filmate şi transmise chiar de ei sau de înaintaşii lor în a doua parte a anilor ’90. Imaginile apocaliptice cu minerii din Valea Jiului şi nu doar de acolo care primeau din partea guvernului Ciorbea teancuri cu „mărci”, cum li se spunea bancnotelor de 50.000 de mii de lei proaspăt ieşite pe piaţă. Ciorbea şi oamenii lui ştiau foarte bine că banii aceia, aparent mulţi, nu vor ajunge ca beneficiarii lor să înceapă o afacere, aşa cum înşelător îi sfătuiau feluriţi consultanţi financiari mincinoşi. O ştiau foarte bine şi minerii, drept pentru care au cheltuit repede „mărcile” false, ba achiziţionându-şi televizoare şi frigidere cu nemiluita rămase nefolosite fiindcă proprietarilor lor li s-a tăiat între timp curentul pentru neplata facturilor, ba, pur şi simplu, pe băutură.

Unii dintre teveriştii ce au câştigat procesele intentate nu iresponsabililor care le-au oprit în chip iresponsabil plata drepturilor salariale, ci instituţiei din ce în ce mai sărăcite, au de încasat şi 20.000 de lei. Alţii chiar mai mult. Aparent o sumă frumuşică ce înseamnă cam 10 salarii medii. Probabil că o vor şi face, deşi aceasta va duce la falimentul TVR. Nimeni nu se gândeşte la asta. La fel cum nu se gândesc la viitorul SRTV nici parlamentarii, nici guvernul, nici Preşedinţia.

Pe noul Titanic care e instituţia din Calea Dorobanţi pentru moment încă se dansează.Se dansează dansul morţii.

Ps 1. Primesc felurite reactii revoltate din partea unor angajaţi ai SRTV care socotesc jignitoare comparaţia cu minerii pe care îi califică drept barbari ori chiar criminali. În primul rând că mă miră, dar mă si pune pe gânduri incapacitatea celor ce, ziarişti fiind, în primul rând ziarişti, nu ştiu ori se fac nu ştiu că nu există comparaţii absolute. În al doilea rând, nu pot fi decât consternat când văd că nu se înţelege că respectiva comparaţie nu vizează isprăvile condamnabile de la felurite mineriade ale "oamenilor huilei", ci felul în care politicul a înţeles să îi manipuleze pe cei din Valea Jiului. În al treilea rând, e ciudat că nişte oameni cu şcoală, aşa cum se presupune că ar fi angajaţii SRTV, nu pricep că, în numele unor beneficii financiare imediate, sunt pe punctul de a face jocul celor ce vor desfiinţată TVR.  Încă mai sper în luciditatea lor. 

Ps.2 Au existat mineri şi mineri, tot la fel cum au existat teverişti şi teverişti. Unii dintre ei, dintre teverişti vreau să spun,ne-au minţit chiar în privinţa mineriadelor şi a minerilor infiltraţi de securişti. Ba au avut chiar pretenţia să fim de acord cu felul în care au făcut-o. S-ar putea ca în arhiva Direcţiei Ştiri să mai existe înregistrarea cu marele liberal de azi, parlamentarul Tudor Barbu, care, reporter fiind în 1990, alerga pe străzile Capitalei în 14-15 iunie spre a obţine declaraţii care să certifice faptul că TVR şi-a făcut atunci datoria. Dacă nu am fi făcut distincţia între un Tudor Barbu, de pildă, şi doamna Marilena Rotaru, care a fost concediată din TVR pentru că nu a acceptat minciuna, poate că încă din 1990 ar fi trebuit să nu mai plătim abonamentul tv care devenise taxa pentru dezinformare.