An după an, acum lună după lună, se confirmă scoaterea din zona de maxim interes a vechii reţele enorme şi complexe, prin care Rusia transporta odionoară gazul şi petrolul către Occident, resursă de de bani şi stabilitate în materie de resurse şi pentru ţările de tranzit.

Decizia strategică a Rusiei, motivată de nenumăratele disensiuni şi tensiuni - uneori atingând un nivel îngrijorător, a fost caracterizată drept şantaj energetic major şi la care s-au promis acţiuni de răspuns pe măsură. În afara nivelului declarativ foarte activ, nu s-a întâmplat nimic mai mult, după ce, unul după altul, din lipsă de susţinere, aşa-numitele „proiecte alternative“ au stagnat din lipsă de finanţare sau de entuziasm politic. Acum se mai adaugă şi întrebarea dacă traseele alternative vor putea rezista în contextul tensiunilor politice şi incertitudinilor din zona Caspică, acolo unde aceste trasee de conducte pot acum în orice secundă să fie periclitate de apariţia unui conflict militar sau de atacuri teroriste  (motivate politic sau religios). Drep care, în discuţiile care au ca obiect evaluarea fezabilităţii unui proiect energetic dintre acestea noi am auzit cum apare, chiar de la început, un capitol considerat esenţial şi a cărui lămurire trebuie făcută în deschiderea tratativelor: cine, cu ce mijloace şi pe ce durată de timp poate asigura securitatea fizică a reţelei şi pe ce perioadă se estimează durata de viaţă a exloatării principale.

În contextul actual, discuţia asta privind reţelele (TurkStream + Balkan Stream şi Nord Stream II) dintr-o temă economică a devenit demult teren de înfruntare între Rusia şi SUA, înspre disperarea reală a europenilor, prinşi la mijlocul unei bătălii pentru supravieţuire în care nu au decât o singură posibilitate de a ieşi oarecum câştigători: stabilirea propriei lor politici de obţinere a indendependenţei energetice la nivel de Uniunea Europeană.

Uşor de spus, foarte greu greu de făcut fără capitaluri americane sau britanice, aşa cum era cazul în logica supremaţiei anilor '70.

Să vedem cum se joacă acum cărţile politice în domeniu.

Anunţul de interes imediat şi care transmite un anumit mesaj politic vine de la Belgrad. Se comunică faptul că, în fine, după o destul de lungă perioadă de întârziere, Serbia demarează transportul de gaz prin Conducta BalkaStream, aşa cum a declarat preşedintele Alexander Vucic într-o conferinţă de presă alături de Serghei Lavrov, ministrul rus de externe. „La finele acestui an vom înce pomparea de gaz şi economia noastră se va dezvolta şi se va situa pe primul loc în Europa la nivelul creşterii anuale, în acest an şi în anii următori. Totul decurge conform programului. Vom avea gaz începând cu 29 sau 30 decembrie 2020“. Este vorba despre o extensie pe teritoriul Serbiei a uneia dintre cele două conducte din TurkStream, al cărei traseu pleacă din Rusia îndreptându-se spre Turcia, apoi spre Bulgaria, Serbia şi Ungaria. Lungimea segmentului este de 403 kilometri şi are capacitatea anuală de transport de 13,9 miliarde de metri cubi.

Discuţiile au fost cu SUA, mereu şi foarte clar opusă proiectului TurkStream. La două zile după inaugurarea conductei în ianuarie 2020, relatează cei de la IBNA (Independent Balkan News Agency), de la Washington a sosit un mesaj din partea lui David Hale, subsecretarul de stat pentru probleme politice, în care se exprima opoziţia foarte clară faţă de posibila construcţie a conductei pe teritoriul Bulgariei. Discuţia este acum închisă şi, dacă ceea ce se discută pe surse este adevărat, s-ar putea să vedem că apare un nou contract în care să se vorbească despre o extindere a întregului proiect BalkaStream (numit astfel de premierul bulgar Borisov) cu o a treia conductă care să permită mărirea livrărilor către ţările din Balcani, aşa cum ar fi cerut deja reprezentanţii Macedoniei, Serbiei, Bulgariei şi Ungariei, cee ce ar însemna o creştere considerabilă a independenţei energetice reale a ţărilor respective care, pe de altă parte, ar da şi siguranţă Turciei pentru a amplifica exportul din propriile sale rezerve din Marea Neagă.

Al doilea poiect major cu semnificaţii strategice deosebit de ample este Nord Stream II, cel împotriva căruia Trump a încercat absolut tot ce a fost imaginabil ca presiune directă, mergând până la ameninţarea cu sancţiuni împortiva tuturor companiilor care participau la punerea conductelor submarine. Presiunile au fost atât de mari încât două companii s-au şi retras, iar proiectul a părut oprit sine die. Nu este chiar aşa, dar lucrurile evolueză lent şi pare-se că nici nu vor avansa rapid din cauza lipsei de performanţă a vaselor de mai mică capacitate implicate acum în proiect. În aceste zile, barja rusească „Fortuna“ a început punberea a 2,6 km de conductâ în spaţiul maritim exclusiv al Germaniei, la o adâncime de mai puţin de 30 de metriu, activitatea fiind proiectată să se sfârşească la finele anului. În acel moment, va începe construcţia ultimului segment din Nord Stream II, în zona apelor teritoriale ale Danemarcei. În acest moment, se spune că pomparea gazului rusesc ar putea să înceapă anul viitor în semestrul 3 sau 4.

Iar tensiunile pe subiectul aprovizionării viitoare cu gaz rusesc au atins acum un nou nivel deoarece, din cauza angajamentelor europene de a se conforma unui program extrem de strict de acţiuni în favoarea protejării climatului vor fi închise toate centralale pe cărbune sau folosind energia nucleară în favoarea celor folosind hidrogenul şi pentru obţinerea de emisii zero în 2050, ceea ce, pentru o perioadă previzibilă, măreşte atractivitatea gazului şi generează noi scenarii privind viitoarele hărţi ale puterii şi eficienţei economice. În acest sens, în ultimele ore, atrage atenţia - cu consecinţe la nivel global - anunţul ruşilor de la Rosneft că au decoperit în Marea Kara un „depozit de gaz de dimensiuni unice“: 514 miliarde de metri cubi de gaze. Este a treia marea zonă descoperită în Arctica. Prima, denumită „Pobeda“, cea mai mare rezervă de petrol şi gaze din lume, dispune de 130 de milioane de tone de petrol şi 422 de miliarde de metri cubi de gaz.  A doua zonă are o estimare de 800 de miliarde de metri cubi de gaz, „ceea ce ar putea depăşi toate rezervele combinate din Golful Mexic, de pe coasta braziliană, de pe coasta arctică a Canadei şi Alaskăi sau din cele mai multe zone de producţie din Orientul Apropiat.

Nu uitaţi de declaraţia de acum câteva zile a preşedintelui-ales Joe Biden care a afirmat că primul lucru pe care-l va face la venirea sa la Casa Albă va fi semnarea unui ordin executiv care să marcheze decizia de reintegra Acordul de la Paris în privinţa climatului, cu toate obligaţiile şi angajamentele aferente. S-ar putea, într-adevăr, ca accesul la gazul natural să devină, pentru următoarele decenii, un criteriu strategic şi nu numai pentru dezvoltarea economică care să presupună, în primul rând, renunţarea la nuclear.