Mircea Geoană are calităţi. Nu s-a prăvălit definitiv atunci când a pierdut în şir alegeri în faţa lui Traian Băsescu. Şi nici nu s-a lăsat zdrobit irevocabil de caracterizarea osândindu-l fără drept de apel, de prostănac, făcută de Ion Iliescu, ex-şeful său din rebotezatul PCR, care a devenit virală şi l-a transformat în patria sa din om politic în paria şi în bătaia de joc a naţiunii.

Alţii în locul lui ar fi capotat. Geoană a rezistat. Mai mult decât atât. A rezistat şi ispitei de a adera la diverse partide extremiste, antiamericane şi antioccidentale, care apar legic ori de câte ori nişte pesedişti frustraţi încearcă să se răzbune pe foştii lor şefi.

Cum i-a izbutit această performanţă? Omul crede, nestrămutat, în capacităţile, şansa şi calităţile sale. Mai nimeni nu reuşeşte în viaţă fără o asemenea credinţă, pe care a răsplătit-o recent norvegianul Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianţei Nord-Atlantice, într-un tweet confirmând ştirea numirii lui Mircea Geoană în poziţia de şef-adjunct al Alianţei, în locul Rosei Gottermoeller.

Declarându-se „încântat“ să adeverească informaţia, transmisă anterior de G4Media, Stoltenberg a ţinut să specifice şi motivul principal al ascensiunii fostului demnitar PSD-ist. Potrivit secretarului general al NATO, „Geoană este un avocat devotat al legăturii transatlantice şi va aduce experienţa sa îndelungată ca om de stat şi diplomat acestui post“.

Geoană, devotat legăturii transatlantice? Desigur, s-ar putea spune, ştiindu-se că eşuatul candidat la alegerile prezidenţiale din 2009 a fost ambasador în SUA. Iar apoi a fondat şi a prezidat filiala românească a Institutului Aspen, un think tank american. Dar, Geoană, „om de stat“?

Serios? Geoană, e-adevărat, e fostul ministru de Externe al României. Dar e şi fostul preşedinte al Senatului celei dintâi ţări în care s-a inventat transformarea Parlamentului din instituţie cheie a democraţiei în platforma principală a puciurilor îndreptate împotriva statului de drept.

Să avem deci pardon. Să ni se ierte nedumerirea. Şi să ni se permită să ne îndoim de fiabilitatea declaraţiei norvegianului cu privire la calitatea lui Geoană de „om de stat“. Dar avem oare dreptul de a ne îndoi de afirmaţiile unui demnitar aflat la butoanele organizaţiei care apără libertatea şi integritatea întregii lumi libere, de la malurile Pacificului până la frontierele Moldovei? Avem, desigur, cât timp libertatea de gândire şi de exprimare nu şi-au pierdut încă validitatea.

Fapt e că reacţiile multor români dotaţi şi cu memorie şi cu obiceiul de a gândi cu propriul cap ar trebui să-i pună pe gânduri pe responsabili. Nu în ultimul rând pe cei ai NATO. Se ştie că turcii le dau americanilor cu tifla şi importă sisteme de rachete ruseşti. SUA ripostează, oprind exportul în Turcia, un stat NATO, al avioanelor de tip F-35. Ce-a mai rămas din alianţa nord-atlantică, se întreabă mulţi? Şi ce mai e NATO cu Geoană la butoane, omul care se pregătea pentru alegerile prezidenţiale din 2009 făcând vizite private, unii au spus „de taină“, în Rusia?

România a încetat demult să fie un stat de drept, cu o justiţie independentă, cu instanţe de control demne de încredere şi instituţii intacte, cu un executiv ireproşabil moral, politic, legal, constituţional şi democratic.

Să ne-nţelegem. Nu se pune problema să nu se salute cordial şi principial accesul unui român la o funcţie internaţională mai înaltă decât toate celelalte deţinute vreodată de compatrioţii săi. Apoi, nu se pune problema actualizării jignirilor la adresa lui Mircea Geoană. În fine, ar fi nedreaptă excluderea unui om de la demnităţi din cauza tatălui său, un general ceauşist. Ar fi un demers inchizitorial, totalitar, bazat pe ideea sinistră a „originii nesănătoase“ care a constituit şi esenţa politicii de cadre a regimului comunist slujit cu abnegaţie de partidul pe care l-a condus, ani la rând, Mircea Geoană.

În fine, reducerea lui Geoană la cariera sa de politruc pesedist ar simplifica excesiv o devenire un pic mai complexă. În fond, Geoană e şi autorul mai multor cărţi şi lucrări despre politica externă şi alcătuirea socială a României, ca şi despre alianţa nord-atlantică. Că s-a văzut decorat şi cu Steaua României în grad de Cavaler şi cu Legiunea de Onoare a Franţei şi cu Stella della Soliedarita a Italiei e altă chestiune. Într-o lume a imposturilor multiple, ordinele, medaliile şi distincţiile au încetat demult să garanteze, incontestabil, valori. Cu atât mai puţin ar trebui să se bizuie o eventuală aprobare a numirii lui Geoană în înalta poziţie pe faptul că decizia propulsării sale în funcţie s-a bucurat de susţinerea tuturor centrelor de putere executivă, a guvernului Dăncilă, ca şi a preşedintelui Iohannis.

Pentru că România a încetat demult să fie un stat de drept, cu o justiţie independentă, cu instanţe de control demne de încredere şi instituţii intacte, cu un executiv ireproşabil moral, politic, legal, constituţional şi democratic. Din acest punct de vedere, susţinerea lui Geoană „de către toate instituţiile de decizie“ din România, cum scrie G4Media, nu e tocmai o recomandare credibilă pentru noul secretar-general adjunct al NATO. Şi cu atât mai puţin poate servi drept temei al disculpării unei hotărâri a Alianţei pe drept contestabile, în condiţiile în care NATO se luptă din greu să-şi prezerve şi unitatea şi raţiunea de a fi şi ar avea, deci, mare nevoie, la conducere, nu doar de funcţionari pro-americani. Ci şi de minţi strălucite, dublate de experienţa unor oameni de stat veritabili. Nu închipuiţi.

Petre Iancu - Deutsche Welle