Vedem o îngăduinţă publică revăsată asupra afaceriştilor şi politicienilor care se ciocnesc de procurori şi mascaţi, mergem până în punctul în care suspecţii devin nici mai mult nici mai puţin decât victime ale justiţiei. 

Spunem că, poate, ce strigă doamna Udrea despre Coldea şi Kovesi are un sâmbure de adevăr, ne emoţionăm la posibilitatea că fosta şefă a PMP va fi dusă forţat la ginecolog, îi plângem de milă lui Vanghelie că şi-ar putea rupe piciorul scriind denunţuri, sorbim jelaniile lui Fenechiu şi Ridzi despre condiţia puşcăriaşului şi ne întrebăm dacă nu ar trebui să îl lase liber pe Pinalti pentru că - ”săracul” - se usucă pe picioare în arest. E în aer un virus care face oamenii să empatizeze cu hoţii şi să pună la îndoială puterea şi probele procurorilor.

Mila pentru hoţi are un antidot simplu: scoateţi capul din televizor şi priviţi ţara. Aşa vă veţi da seama că orice drum rău din ţara asta, orice fabrică dărâmată, orice oraş mizerabil, orice lapte stricat dat de stat copiilor la şcoală are în spate o hoţie şi un hoţ. Când priveşti ştirea cu fata care muşcă dintr-un corn primit la şcoală - şi îi rămâne între dinţi o lamă - gândeşte-te că totul este din pricina unei licitaţii trucate şi a unui politician corupt. Când n-ai un pat în spitalul în care te-ai internat, trebuie să îţi dai seama că patul tău a fost furat de corupţii cărora le plângi de milă seara, în prime-time, la îndemnul unui jurnalist plătit de cel care ţi-a furat patul.

Refuz să empatizez cu hoţii pentru că ne-au furat ţara, viitorul şi anii.

Ne-am întrebat de multe ori de ce la alţii s-a putut şi la noi nu. De ce Ungaria are autostrăzi, de ce Polonia este azi o Germanie mai mică? Pentru că noi le-am îngăduit să ne fure.

Abia după ce-i văd pe toţi cei care au prăduit ţara la puşcărie, abia după ce vor fi întrebaţi din ce şi-au făcut averi şi palate, abia atunci o să mă întreb şi eu dacă nu cumva DNA-ul are putere prea mare şi dacă arestul este o tortură.