Câteva minute mai târziu, mă holbam şocat la o listă nesfârşită de nume descărcată cu doar două click-uri de pe site-ul respectiv, între timp suspendat. Datele mele personale şi ale altor 4.500 de jurnalişti, inclusiv alţi doi colegi români, au fost aruncate pe internet, într-un gest nesăbuit şi deliberat, de către aşa-zişi „activişti ucraineni”, care nu s-au sfiit să-i etichetze pe toţi cei care erau menţionaţi pe lista respectivă ca „terorişti”. 
 
Vina mea? M-am acreditat cu autorităţile separatiste din estul Ucrainei, deci am recunoscut şi colaborat cu teroriştii, astfel că, în logica strâmbă şi confuză a celor care au făcut acest gest, am devenit automat „complice la terorism“. 
 
Ce s-a întâmplat de fapt? Acum doi ani, în după-amiaza zilei de 18 iulie, ajungeam undeva în apropiere de Doneţk, la doar câţiva kilometri de graniţa cu Rusia, la locul accidentului aviatic Malaysian Airlines. Ştiam că, în cazul acestui tip de catastrofe, vinovaţii vor încerca să-şi acopere urmele cât mai repede şi să împiedice martorii oculari de la a vorbi cu presa, aşa că time was of the essence, cum spune englezul. 
 
Am fost printre primii jurnalişti străini care au ajuns la locul tragediei. Îmi amintesc şi acum senzaţia: inima îmi bătea cu putere la gândul că acolo, cu doar câteva ore înainte, muriseră 298 de oameni nevinovaţi. Cerul era de un albastru crud în acea zi călduroasă de vară şi pot să jur că, de la distanţa unde eram, fumul negru se mai vedea încă undeva în zare şi mirosul de carne carbonizată îţi ardea nările. Era un carnagiu în adevăratul sens al cuvântului, iar emoţia m-a copleşit şi m-a paralizat pe moment. 
 
Ce mi-a pus din nou mintea şi corpul în funcţiune a fost gestul ferm de „Stop!” al unei mâini înfăşurate strâns pe ţeava unui Kalashnikov a unui soldat separatist, care a oprit maşina în care eram şi ne-a ordonat să ne dăm jos. După o verificare sumară a paşapoartelor, pe un ton ferm dar politicos, ni s-a spus că trebuie să facem cale întoarsă, la „Centrul de Presă al Republicii Donbass”, unde va trebui să aplicăm pentru „acreditare de presă”. 
 
Zis şi făcut. Am ajuns în faţa unei clădiri staliniste din centrul Doneţk-ului, unde am alergat într-un suflet până la etajul trei, pe lângă alţi reporteri şi cameramani, toţi cu în goana după acreditarea ce avea să ne asigure accesul în zonă şi siguranţa în acelaşi timp. 
 
Centrul de Presă al Republicii Donbass nu era altceva decât o cameră de câţiva metri pătraţi, mobilată sumar, cu pereţii scorojiţi şi geamurile năclăite de praful gros al ultimelor luni de bombardamente, în care acum se înghesuiau reporteri din toate colţurile lumii, fluturând în zăpuşeala aia de iulie paşapoarte şi scrisori de acreditare din partea redacţiilor. 
 
Funcţionarii, câteva fete şi un băiat care nu părea să fi împlinit încă vârsta majoratului, încercau, pe cât posibil, să menţină ordinea în rândul haitei de reporteri ce se năpustise asupra lor cu furia şi determinarea tipică jurnaliştilor de breaking news. Erau clar depăşiţi de situaţie, iar asta se citea în privirile lor panicate şi asudate. 
 
Mi-am prezentat paşaportul, am completat o hârtie cu datele de contact şi am primit la schimb o hartie alb-albastră, cu o ştampilă a „Republicii Donbass“, cu numele meu pe ea scris în alfabet chirilic. Am ieşit val-vârtej pe uşă, lăsând în urmă un nor de praf şi alţi zeci de jurnalişti de la instituţii precum BBC, The Guardian. ABC, France 24, Corriere Della Sera, Al-Jazeera, toţi în căutarea aceleiaşi acreditări din partea separatiştilor.
   
Captură video a unei relatări din timpul accidentului aviatic din estul Ucrainei. Sursa: RTV
   
Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte – şi pot să bag mâna-n foc că acelaşi lucru e valabil şi pentru toţi ceilalţi jurnalişti care au fost în ziua aceea acolo – că o acreditare de presă înseamnă colaborare sau susţinere din partea mea, ca jurnalist, a acţiunilor separatiştilor. Nu mi s-a cerut asta în momentul acreditării şi, deşi au existat momente în care jurnaliştii au fost intimidaţi de forţele separatiste, inclusiv în timpul referendumului de autonomie al regiunii, când eu şi alţi câţiva jurnalişti francezi am fost reţinuţi pentru câteva ore şi ni s-au şters imagini de pe camerele foto, relatările din estul separatist au fost cât se poate de obiective şi fără prea multă presiune din partea militanţilor proruşi. 
 
Jurnaliştii se acreditează deseori cu entităţi recunoscute sau nu de către comunitatea internaţională pentru că, de cele mai multe ori, e singura modalitate de a transmite din aceste zone, lucru absolut necesar dacă vrei să informezi cu adevărat publicul respectând principiile echidistanţei şi incluziunii discursului media. Pe scurt, trebuie să faci tot posibilul ca toate părţile implicate să fie acoperite în relatările tale. Simplu de zis, complicat de făcut, după cum bine vedeţi. 
 
Gestul iresponsabil al activiştilor Myrotvorets de a publica informaţiile personale a mii de jurnalişti, ilegal de altfel conform legislaţiei ucrainene, este unul deliberat de intimidare a tuturor jurnaliştilor care au relatat din estul ţării şi a celor care vor dori să relateze de acolo în viitor. Acest tip de acţiune face parte, aşa cum remarca şi jurnalistul Cristian Unteanu într-o postare recentă de pe blogurile adevarul.ro, dintr-un „episod murdar, încă unul, din războiul hibrid, (...), în care, de data asta, ostatici sunt luaţi ziariştii care şi-au făcut meseria, în zone riscante (...)”. Reporters Without Borders, cea mai mare organizaţie din lume care se ocupă cu libertatea presei, a condamnat ferm acest gen de atac la adresa jurnaliştilor, lista aceasta, a declarat Johann Bihr, şeful RSF, „expunându-i pe jurnalişti la un adevărat pericol“.
 
Ceea ce nu realizează aceşti indivizi e că mai toate informaţiile despre ceea ce s-a întâmplat în estul ţării în timpul conflictului armat au fost documentate şi relatate chiar de către jurnalişti pe care ei au decis să-i eticheteze drept „complici la terorism”. Alternativa de informare ar fi fost canalele de ştiri din Rusia, care au relatat, aşa cum bine ştiţi, în stilul propagandistic al portavocei Kremlinului, lucru pe care intuiesc că nu l-ar fi agreat cineva. 
 
Genul acesta de acţiuni pun în pericol siguranţa jurnaliştilor în zone de conflict, a celor cu care aceştia lucrează şi îngreunează inutil lucrul în zone care nu au nevoie de încă un strat în plus de suspiciune, nesiguranţă şi confuzie. Iar cei care se află în spatele acestei acţiuni ar trebui să ştie mai bine ce consecinţe grave pot avea acţiunile lor iresponsabile. Nu de mult, acelaşi site a publicat numele şi adresa unui jurnalist prorus din Kiev. Câteva zile mai târziu, acesta a fost găsit mort în faţa casei sale. 
 
Autorităţile de la Kiev ar trebui să ia cât se poate de în serios aceste încălcări grave ale legilor de protecţie a datelor cu caracter personal şi să condamne ferm genul acesta de intimidare la adresa jurnalismului. Mi-e greu însă să cred că asta se va întâmpla, atât timp cât cei care se află în spatele acestei acţiuni sunt susţinuţi public de oameni apropiaţi Ministrului de Interne ucrainean, astfel că o anchetă în acest caz riscă să nu fie suficient de transparentă sau să fie condamnată de justiţie. 
 
Între timp, eu aştept poziţia oficială a celor de la Ambasada Ucrainei la Bucureşti cu privire la acest incident, dar mai ales rezultatul anchetei oficialiilor de la Kiev. A bene placito!