Am avut o situaţie când un criminal, după ce a făptuit crima în Bucureşti, s-a retras la o mănăstire, s-a spovedit preotului de acolo, care l-a găzduit în continuare. În momentul în care am ajuns noi acolo, pe informaţiile noastre, preotul a ridicat din umeri atunci când l-am întrebat de ce nu a anunţat şi dacă şi-a dat seama că pune în pericol viaţa unor oameni, pentru că un criminal lăsat în libertate nu ştii când poate recidiva. Preotul n-a mai zis nimic. A respectat nişte canoane bisericeşti, însă un astfel de secret intră în contradicţie cu Codul Penal.

Iulia, fata în vârstă de 15 ani, „dispărută” de acasă timp de patru zile, despre care la momentul actual se spune că a fost într-un pelerinaj, susţine că a vrut să se călugărească. Probabil că meritul depistării ei este în special al mass-media pentru că, dacă nu s-ar fi făcut atâta vâlvă, cei care erau interesaţi sau intenţionau să o primească între zidurile unei mănăstiri o puteau face. Însă s-au speriat de amploarea pe care a luat-o fenomenul şi posibil să o fi sfătuit să plece înapoi acasă.

Adevărul este undeva la mijloc, asta dacă nu cumva pot fi acuzat de partizanat, însă anumite structuri ale poliţiei împreună cu cele ale SRI-ului ajunseseră deja la ea. Văzând însă traiectul pe care îl avea fata, spre Bucureşti, au încercat să facă doar o supraveghere, în loc să o salte, să o pună într-o maşină şi să o trimită la Bucureşti. Pentru că în stilul acesta fata ar fi suferit o traumă şi mai mare. Au lăsat-o în pace, o supravegheau în aşa fel încât fata să nu mai devieze de la traseul spre Bucureşti unde se ştia că urma să ajungă.

95% din dispariţiile copiilor sunt soluţionate. De cele mai multe ori sunt plecări voluntare şi foarte rar sunt plecări forţate sau accidentale, pierderi ale unor copii fie în tren, fie în alte mijloace de transport. Sunt mulţii copii care pleacă de bună voie, iar aceşti copii provin de regulă din familii dezorganizate, care fie fug de nivelul scăzut de trai din familie, fie de tratamentele la care sunt supuşi de părinţi, sau de tutori. Ei îşi aleg un drum singur în viaţă, drum pe care fie şi-l modifică în funcţie de situaţia economică şi ajung cerşetori, aurolaci sau se prostituează, fie ajung să îşi dea seama că au greşit şi se întorc acasă. Sau, aşa cum a fost şi în cazul de faţă, sunt depistaţi în mijloacele de transport, în tren. Aici Poliţia Transporturi are un merit deosebit pentru că verifică majoritatea tinerilor după actul de identitate, indiferent dacă au sau nu bilet. În urma unor astfel de razii sunt depistaţi urmăriţii general.

Rolul presei şi al publicului în acest caz

Presa de cele mai multe ori face şi servicii şi deservicii. În unele cazuri de crimă, de tâlhării, de furt, greşeşte intrând foarte adânc în anchetă şi făcând publice anumite aspecte pe care anchetatorii încearcă să le ţină ascunse. Dar în acelaşi timp şi poliţia greşeşte ţinând ascunse nişte date care, dacă ar fi făcute publice, ar ajuta ancheta, ar apela la spiritul civic al cetăţenilor. Este adevărat că în momentul în care faci public un astfel de element, rişti să primeşti numai într-o zi 46 de apeluri la 112 referitoare la această fată care ar fi fost văzută în mai multe locuri din ţară. Însă acesta este un risc pe care ţi-l asumi când soliciţi ajutorul publicului. Trebuie să discerni, să vezi care informaţie este bună şi care nu. Măcar ai ce verifica, pentru că dacă nu ai ce verifica este trist.

De data aceasta sunt convins că a fost o colaborare bună între Poliţie şi presă. Pe de-o parte, Poliţia a lucrat pe linia specifică, iar în paralel, presă a dat un ajutor anchetei prin dorinţa de a informa cititorii şi telespectatorii. Finalul a fost fericit.

Mai bine o oră de Educaţie Civică decât una de Religie

Fetiţa este vie, nevătămată, dar nevătămată fizic pentru că psihic va trebui lucrat, cum ar trebui lucrat cu foarte mulţi tineri de vârsta ei pentru că aceasta este o vârstă foarte periculoasă. Mai marii de la Educaţie ar putea să se gândească să înlocuiască ora de Religie, cu o oră de Educaţie Civică sau de Psihologie aplicată. Un psiholog, un poliţist de proximitate ar putea să le arate copiilor care sunt realităţile societăţii. Acestea ar fi mult mai practice decât o oră de chestii care sunt abstracte, la care învaţă câteva texte pe care nu le explica nimeni.

Biserica a reuşit să ţină pasul cu dezvoltarea societăţii adaptându-şi afaceri în domeniul construcţiilor, turismului, comerţului, şi chiar mass-media - având televiziune, post de radio etc., dar la aspectele care îi convin a rămas la nivelul Evului Mediu, la acel „Crede şi nu cerceta”. Este în detrimentul tuturor şi mai ales al copiilor.

La 16 ani este dificil să înţelegi texte biblice, să înţelegi anumite concepte religioase şi este vârsta la care poţi fi uşor de manevrat, eşti în prag de maturitate, de momentul în care răspunzi pentru faptele tale şi decizi asupra propriei persoane. E momentul când foarte mulţi profită de acest lucru, voit sau nevoit se întâmplă să modifici concepţiile unui copil şi fără să doreşti acest lucru. Nu ştii cum sunt percepute şi cum sunt transformate informaţiile pe care i le trimiţi.