O ştiu pe Simona Catrina de peste 30 de ani, de prin ’84. Eram la acelaşi liceu din Buzău, la Eminescu, eu într-o clasă paralelă cu Bogdan, fratele ei mai mic, iar la română mă războiam din greu cu Nicolae C. C de la Catrina, nici o coincidenţă, chiar capul familiei in persoană. E adevărat că şi la materia lui aveam monopolul pe clasă. Nu prea ne iubeam, dar ne ştiam puterile şi ne respectam. Iar omul a fost singurul care mi-a citit epigramele despre colegii lui din cancelarie; profu’ chiar era o persoană memorabilă.

Cu Simona interacţiunile au fost minimaliste, la brigăzi artistice, pe la alte culturale şi activităţi din epocă. Şi asta a fost tot.

Tîrziu, după episodul Canada, am descoperit-o în Adevărul. Sau în Tango. Nu mai ştiu exact ordinea. Pentru mine scria într-un fel anume, unul „mortal”, rîdeam de trei ori în fiecare frază, le reciteam cu atenţie şi o admiram sincer. Subliniam construcţiile cele mai reuşite, într-o perioadă chiar mi le notam într-o agendă, apoi am trecut într-o etapă superioară, şi le decupam. Din Adevărul, de Tango nu mă înduram. Colecţia revistei o am şi acum printr-o valiză, în debara.

Visam să scriu ca ea. Era idolul meu ca stil.

Cîndva, a mai trecut un timp, la un curs de scriere, am recunoscut asta, iar „învăţătorul” Marius Chivu m-a „turtit” serios cu o replică de felul „Simona Catrina, cine-i asta?! Ce, e vreo scriitoare?” Rîsete şi ovaţii obediente din public. Am înghiţit în sec şi am continuat să-i ador textele.  

Iar după un timp, deja scriam şi eu, în scrisoarea de intenţie expediată către cotidianul Adevărul şi adresată Andreei Bărbulescu, adăugam, la loc de frunte ca motivaţie, că aş vrea să continui, la o scară mult redusă desigur, să duc mai departe „ştafeta” stilului Simonei Catrina, ca o contrapondere la textele deprimante ale lui Petre Barbu. Nu ştiu cît de mult a contat în primirea acceptului argumentul meu, dar am început să semnez în Adevărul.

Altă dată, Simona recunoştea într-un interviu că i-a plăcut mult o carte de poezie: „Iubiţi-vă pe tunuri”, a lui Păunescu. Doar că i-a pierdut urma, şi că nu o mai are. Că o regretă şi că-i simte lipsa. Am căutat-o peste tot şi am găsit-o pe Okazii. Şi de ani de zile cartea aşteaptă încă să-i fie trimisă. Cînd au apărut problemele de sănătate, am zis că a sosit imboldul suprem şi că voi reuşi cu siguranţă; măcar acum. Nu s-a întîmplat. Şi... n-am cuvinte.

Nu-mi vine să cred că n-o să mai scrii, Simona!

       O rugăciune, o lumînare, o lacrimă...

*

Poate un text slab şi banal, dar..., nu scriu bine la comandă. Nici măcar la a mea. Dar trebuia să spun lucrurile astea.

                                                                                *

Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-întâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi aceasta carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Sa facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lăcomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.

(Adrian Păunescu  - Iubiţi-vă pe tunuri)

P.S. Cartea a ajuns la destinaţie.

                                                                            *           
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt
Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”,
Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional „Vasile Voiculescu”, 2015.

Şi trei texte pe gustul Simonei:

   - De Sîn' Andrei

   - Ziua internaţonală a mîţei

   - Moment poetic