De la o vreme, am uitat să mai privesc peste umăr, să stau mereu în gardă ca şi cum ceva rău ar sta să se întâmple, ca şi cum un pericol ar putea pândi din orice colţişor. Greşeală! (rostit pe o voce înaltă) Mi s-a confirmat zilele trecute că mă înşel, că garda nu trebuie lăsată jos, când, aflată în acelaşi tramvai 36 din frumosul Bucureşti, m-am aflat la doi metri de un caz de furt.

Sigur, la fel de aproape s-au aflat şi alţi călători, pentru că tramvaiul era pe jumătate plin, şi totuşi nimeni n-a văzut mai nimic, pentru că, ce surpriză, toţi eram cu nasul în telefoanele proprii, fără să avem habar ce se întâmplă în lumea din jurul nostru. Un strigăt ne-a scos din micro-coma în care ne afundasem. Un băiat a urlat: “Mi-a furat telefonul!” şi a coborât din tramvai în fugă, în ultima secundă de dinainte ca acesta să părăsească staţia. Păgubitul s-a pierdut în înserare, pe urmele hoţului, cu o staţie înainte de Lacul Tei, într-o zonă unde nu vrei să rămâi singur, într-un loc unde n-ai şanse să prinzi pe cineva din urmă şi să îţi recuperezi telefonul furat. Metoda clasică, şi totuşi uitasem de ea.

Noi, ceilalţi călători, am rămas cu gura căscată, încercând să înţelegem ce se întâmplase şi de ce totuşi singurul lucru pe care ni-l aminteam în legătură cu hoţul era o umbră oarecare, probabil o umbră care ne pândise pe toţi şi îl selectase pe cel mai absorbit de propriul telefon. Am înţeles apoi, privind către scaunul păgubitului, că băiatul îşi uitase acolo un rucsac, în graba în care sărise din tramvai, ceea ce făcea lucrurile să devină şi mai ciudate.

Am început să mormăim între noi cine să coboare afară în ploaie, la următoarea staţie, şi să îl aştepte pe tânărul ghinionist. Într-un final s-a sacrificat un domn, pe care alţi călători l-au sfătuit nu doar să aştepte în staţie, ci şi să o ia încetişor înapoi pe jos, pe drumul spre staţia buclucaşă, în speranţa că se va întâlni cu păgubitul, ceea ce bărbatul a şi făcut, prin ploaie, fără umbrelă.

Mica dramă părea a fi încheiată, dar la următoarea staţie în tramvaiul nostru prăpădit a revenit, supriză, păgubitul, care cel mai probabil, după faţă, nu îşi recuperase telefonul, dar îşi dăduse seama că îşi lăsase rucsacul. A început să întrebe dacă a văzut cineva geanta lui, iar oamenii i-au spus să coboare în grabă şi să meargă iar înapoi o staţie, poate două, în căutarea unui om care îl caută la rândul său.

“Victima” a făcut asta şi nici că se poate şti mai multe despre această istorie nefastă, atât doar că toţi ne-am înşfăcat acum telefoanele, le-am apucat bine, ba chiar am preferat să le ascundem prin buzunare, să ne gândim cât de asemănătoare cu un tramvai poate fi uneori toată această ţară a noastră şi să regretăm că, uite, nu ne-am adus cu noi câte o carte. Cine fură cărţi din tramvaie? Nimeni, absolut nimeni!

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.