Un chip uitat al lui Mihai Eminescu, evocat într-un articol din „Adeverul” de un contemporan al său

Un chip uitat al lui Mihai Eminescu, evocat într-un articol din „Adeverul” de un contemporan al său

„O mare de oameni se îndreaptă spre cimitirul Belu, spre a aduce un omagiu la mormântul lui Eminescu”

În ediţia din 15 iunie 1933 a „Adeverului”, la 44 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, „un contimporan” tainic, care semnează cu iniţialele C.A.N., îi face marelui poet un portret tragic: cu puţin timp înainte de dispariţia acestuia, îl vizitase la casa de sănătate din strada Plantelor, a doctorului Şuţu, În final, C.A.N. relatează  câteva aspecte de la ceremonia funerară a poetului.

Ştiri pe aceeaşi temă

”Părea că urmează o discuţie în dialog cu cineva, pe care numai el îl vedea”
  
„L-am văzut cu vero 3-4 zile înainte de-a muri. L-am găsit în curte Institutului, între mai mulţi bolnavi. Şedea pe o bancă, în grădină, la umbră, într-un colţ retras, fără să se amestece în forfoteala sgomotoasă a celorlalţi. Era slăbit, neras: faţa-i exprima o plictiseală de om necăjit.  Ochii-I erau cu vinişoare congestionate-făcea impresia că abia se sculase din somn. Fără cravată la cămaşa-i de noapte, cu cerculeţe şi bibiluri de arniciu roşu; învelit-mai mult aruncat pe el- într-un halat lung de chembrică vineţie vărgată, la fel cu ceilalţi pensionari; iar pe cap, până peste urechi, o scufă de bucătar de restaurant mare. Mustaţa, ce i-o cunoscusem neagră, fină şi îngrijită, se făcuse, nu ştiu cum, groasă şi încovrigată. Absent cu desăvârşire de ceea ce-l înconjura, din când în când mişca din buze şi făcea câte un gest, subliniind un gând discret. Părea că urmează o discuţie în dialog cu cineva, pe care numai el îl vedea. Deodată, fără nici un motiv exterior, se făcu palid ca varul, i se scursese şi ultimile picături de sânge din obraz; - apoi, tot atât de repede, îşi reveni, paloarea dispăru şi valuri de sânge năvăleau, făcând loc aproape unei congestionări generale, cu desăvârţire anormală, ce bătea în vioriu. Cum, la un moment dat, se ridicase în picioare, trebui să se aşeze din nou pe bancă, părând a fi apucat de ameţeală. Era-această aşezare-mai mult o cădere de la o înălţime oarecare, ca şi când ar fi fost prins de o ankiloză paralitică. Şi începu să bolborosească cuvinte fără şir şi, din ce în ce, deveni mai agitat şi mai neliniştit. Trăsăturile feţei i se încordară şi înţepeniră. (…) Trei zile după aceasta, aflai din ziare că, în urma unei certe violente cu un alt bolnav atins de delirium tremens, „pentru o bucată de pâine”, Eminescu a fost lovit cu un pietroi drept în frunte, după care a sucombat, în dureri atroce, la ora 3 după amiază, în ziua de 15 iunie 1889. După dispoziţia ministerului intrucţiunii publice, din iniţiativa lui Ştefan C. Mihăilescu, fost, pe atunci, secretar general al departamentului, a fost transportat în aceeaşi zi, de la casa de sănătate, la Biserica Sf. Gheorghe, unde i se ridică un catafalc. Fruntea-exclusiv fruntea-era acoperită cu un şervet alb, ascunzând trepanaţia ce-i se făcuse în ajun, când i s-a scos creerul, spre a fi cântărit, studiat şi păstrat pentru posteritatate”.

„Un dric mic, tras de doi cai neacoperiţi, forma tot aparatul de doliu”

”Înmormântarea s-a făcut abia în ziua de 17 iunie, într-o Sâmbătă, pe la orele 4 după amiază, din cauza marei şi sufocantei arşiţe, ce se lăsase asupra oraşului. Cheltuielile le-a suportat ministerul instrucţiunii publice, după stăruinţa fostului secretar general Profesorul Ştefan C. Mihăilescu, bun prieten şi mare admirator al defunctului. Lume multă intelectuală: literaţi, ziarişti, advocaţi, medici, artişti dramatici, pictori, sculptori şi studenţi”. Au participat, între alţii, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, I. Slavici, Caragiale, Vlahuţă, D. Racoviţă, Const. Mille, L.Cazzavillan, I.C.Bacalbaşa. Anton Bacalbaşa, Aristiţa Romanescu, B. Vermont, Matei Eminescu (fratele poetului). „Înmormântarea, deşi simplă, fără pompă şi nici o podoabă, a fost pătunsă de o solemnitate duioasă şi sinceră, tocmai prin simplitatea ei. Flori, în profuziune, coroane, buchete şi jerbe. Un dric mic, tras de doi cai neacoperiţi, forma tot aparatul de doliu. Slujba religioasă a fost oficiată numai de un singur preot”.  

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările