Lupta cu morile de vânt

Poză simbol

Capodopera lui Miguel de Cervantes rămâne a fi una de actualitate în contextul societăţii noastre pauperizate, abrutizate sau pur şi simplu dezorientate. Trăim parcă în lumi paralele: unii fură nestingherit miliarde şi au şansa să scape de închisoare, alţii nu au bani să-şi achite poliţa de asigurare şi sunt puşi la răcoare. Astfel, deşi unii îl întruchipează pe Don Quijote, iar alţii – pe Sancho Panza, cu toţii sunt personajele aceleiaşi piese.

Zi de zi, lună de lună, an de an luptăm cu morile de vânt. După cum mersul omului este o serie de căderi eşuate, la fel şi viaţa cetăţeanului moldovean este un şir al decepţiilor confirmate. Interminabila tranziţie a denaturat trecutul şi a compromis prezentul. Ne batem pentru drepturi sau ne zbatem pentru dreptate, însă pierdem bătăliile cu adevărat importante. Am devenit individualişti, egoişti şi „pohuişti” (scuzaţi-mi franceza). Empatia s-a transformat în capriciu, prostia în virtute; incompetenţa a devenit etalon, iar rostul fiecăruia se reduce la firul de iarbă din gazon, pe care aceeaşi gaşcă îşi lasă scârnăviile.

O societate profund divizată şi aflată într-o perpetuă mişcare browniană, lipsită de busolă geopolitică şi dezrădăcinată identitar, nu se poate consolida şi nici evolua. Regretul faţă de destrămarea Uniunii Sovietice, manifestat în proporţie covârşitoare de o populaţie amorfă şi obişnuită cu statutul de parte limitrofă a „lumii ruseşti”, reprezintă principalul impediment în calea obţinerii unui trai decent. Încăpăţânaţi ca măgarul lui Buridan, indecişi în opţiuni şi inconsecvenţi în acţiuni, riscăm să rămânem izolaţi de partenerii externi şi să fim abandonaţi de propriii fraţi.

Odată şi-odată, va trebuie să alegem între Est şi Vest, adică între Rusia şi România. Nu putem continua la nesfârşit politica duplicitară şi deficitară a cochetării cu ambele variante. Principiul alegoric cu viţelul care suge de la două vaci a creat o struţo-cămilă, nu un stat. Prin neasumarea tranşantă a unui vector extern şi mimarea constantă a reformelor, Republica Moldova se dovedeşte a fi un proiect eşuat. Fiindcă nu ajungi prea departe dacă te încalţi într-o cizmă şi un pantof. Or, noi am avut şi perioade când am umblat desculţi, dar fuduli.

În momentele dificile, nu este ruşinos sau înjositor să ceri ajutor. În schimb, dai dovadă de proastă educaţie atunci când abuzezi în permanenţă de sprijinul oferit inclusiv necondiţionat. Chişinăul a mai ratat o şansă de a se apropia de spaţiul civilizaţional european şi, implicit, de a se debarasa de apucăturile sovietice. Condiţiile unora, printre care şi „scoaterea din subordonare partinică a instituţiilor indepedente” (observaţi non-sensul frazei?), sunt praf în ochii electoratului. Unica lor cerinţă este, de fapt, eliberarea din detenţie a „Şăfului”. Altceva pe ei nu-i interesează, nici cât verde sub unghie. De partea cealaltă a baricadei, însă, avem o armată întreagă de pupincurişti, dispuşi să sară ca o haită la beregata oricui pune în discuţie matrapazlâcurile „ştiţi voi cui”.

Lupta cu morile de vânt va continua atâta timp cât fiecare dintre noi nu-şi va conştientiza rolul său în societate. Or, un stat poate exista fără (anumiţi) politicieni, dar nu şi fără cetăţeni. Din păcate, însă, n-am ajuns încă la această calitate, oscilând undeva între „rezervaţie” şi „populaţie”. De aceea, guvernanţii sunt copia fidelă a electoratului, iar plahotniucii, voroninii, dodonii şi filaţii trebuie scoşi din noi, măcar şi prin exorcizare, înainte ca să putem vorbi de o reală schimbare.