INTERVIU Serghei Golubiţki, jurnalist rus: „Tezaurul României va rămâne la Moscova”

INTERVIU Serghei Golubiţki, jurnalist rus: „Tezaurul României va rămâne la Moscova”

Tezaurul României va rămâne la Moscova

Serghei Golubiţki este un filolog rus, scriitor, jurnalist şi analist financiar, născut la Chişinău. În articolele sale a scris de mai multe ori despre chestiunea tezaurului românesc, vorbind despre o obligaţiune morală a Rusiei de a întoarce aurul României.

Într-un interviu oferit ziarului Adevărul Moldova, Golubiţki spune că problemele economice cu care se confruntă Rusia acum nu constituie un obstacol pentru a restitui cele 93 de tone de aur României, însă, invocâd şi chestiunea celor 510 de tone de aur spaniol, restituirea nu se va întâmpla niciodată.
 
Domnule Golubiţki, ce vă leagă acum de Republica Moldova?
 
Ce mă leagă de Moldova? Bună întrebare. Răspund: totul mă leagă! Şi prietenia pe care o duc de mulţi ani cu oameni minunaţi, cum ar fi Vlad Druc, Mihai Poiată şi Anatol Danilişin. Dar şi limba română, pe care o vorbesc mult şi în care citesc. Dar şi geografia: în fiecare an petrec cel puţin trei luni de vară în Moldova. Din punct de vedere emoţional, sunt îngrijorat de soarta Moldovei, de viitorul ei, pe care îl văd doar în unirea cu România.
 
Aţi scris despre faptul că Rusia are obligaţiunea morală să întoarcă României tezaurul, dar există acum dovezi că acel aur mai există, dar nu a fost risipit?
 
Desigur, tot ce nu a fost întors şi decontat, neoficial, drept despăgubiri pentru cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost pierdut demult. Această risipă, însă, nu are nicio importanţă, pentru că aceste 93 de tone reprezintă o cantitate de aur ridicolă pentru Rusia, chiar şi cu toate dificultăţile economice. Este un pic mai puţin de 3,5 de miliarde de dolari, la costul actual. Aproximativ atât cheltuie Federaţia Rusă într-o săptămână pentru menţinerea cursului rublei şi pentru lichiditatea sistemului bancar. Nu se pune problema dacă aurul a fost cheltuit sau nu, dar dacă există cea mai mică şansă pentru a fi restituit. Când am scris „Aurul românesc”, iar apoi am oferit un interviu pentru un film documentar cu acelaşi titlu, care a apărut acum un an, am exprimat îndoieli serioase că există măcar şanse efemere pentru restituire. Acum pot spune cu siguranţă - aurul nu va fi întors niciodată. Cu Putin sau fără, niciodată.
 
Unii istorici ruşi susţin că, în conformitate cu arhivele României socialiste şi caietelor lui Ceauşescu, cel puţin 80% din aurul românesc a fost repatriat României în anii 1948-1949, iar restul a fost decontat în anii 1946-1948 drept reparaţii pentru daunele cauzate de România Uniunii Sovietice în război. Este o propagandă, o legendă sau repatrierea a avut loc în realitate?
 
Permiteţi-mi să vă pun o întrebare: câţi dintre cititorii voştri cunosc despre chestiunea aşa-numitului „aur spaniol”? Mai bine spus, „Aurul Moscovei”, aşa cum este numită în Spania (Oro de Moscú). În 1936, la începutul războiului civil, Spania a trimis în Uniunea Sovietică 510 tone de aur, constituind 73% din totalul stocurilor Spaniei. La banchetul organizat de Biroul Politic cu ocazia acestei tranzacţii de succes, Iosif Visarionovici Stalin a declarat bucuros colegilor de partid: „Spaniolii nu îşi vor mai vedea aurul ca pe propriile urechi”.
Aşa s-a şi întâmplat. Nu, URSS nu a furat nimic de la spanioli. Pur şi simplu, în schimbul aurului, bolşevicii au început să furnizeze republicanilor arme şi muniţii pentru „lupta împotriva fascismului”, dar la preţuri atât de exorbitante, încât după un an, republicanii spanioli nu mai aveau cu ce plăti - toate 510 tone au acoperit livrările de armament. În 1937, Spania a suferit o criză financiară teribilă: banii s-au depreciat la nivelul hărtiei igienice, preţurile au crescut de 15 ori. De ce? Pentru că ţara nu a mai avut rezerve de aur, care ar permite menţinerea pe linia de plutire a valutei. Criza financiară a fost unul dintre motivele cheie pentru care republicanii au pierdut sprijinul poporului. Ca urmare, fasciştii au preluat puterea în 1939.
De ce vă povestesc asta? Pentru că toate „decontările”, „despăgubirile”, „reparaţiile” sunt o consecinţă. Iar cauza este transferul aurului românesc Rusiei pentru a fi păstrat în siguranţă. Transmiterea a avut loc în baza unor relaţii de încredere. În opinia mea şi potrivit sistemului meu de valori, orice procedură de acest tip trebuie să aibă un singur deznodământ - întoarcerea bunurilor tranferate în baza unor relaţii de încredere. Iar apoi pot fi prezentate facturile pentru reparaţii, despăgubiri. De ce? Acest fapt l-am şi accentuat în articolul meu: pentru că înşelând pe cei care ţi s-au încredinţat (anume aşa se numeşte asta) este cea mai teribilă crimă în sistemul de valori creştin. În „Divina comedie” a lui Dante Alighieri aceşti oameni se află în ultimul cerc al iadului, cel mai straşnic: corpurile lor stau îngheţate în lacul glaciar Cocyte, iar diavolii le rod craniile.
 
Luând în vedere problemele economice existente, ar părea absurd ca Rusia să întoarcă peste 90 de tone de aur cuiva.
 
Problemele economice ale Rusiei nu au nicio relevanţă în chestiunea „aurului românesc”. Am spus, este vorba despre o sumă ridicolă pentru Rusia, indiferent de criza economică în care s-ar afla. Dacă vă aduceţi aminte, înainte de revoluţia ucraineană, Rusia a cumpărat datoriile Ucrainei ce constituiau cam aceeaşi sumă - trei miliarde de dolari. A cumpărat datoriile în schimbul loialităţii lui Ianukovici. Chiar acum, Rusia a redus ratele dobânzilor la credite pentru Cipru, de la 4,5% la 2,5%, şi a restructurat 2,5 miliarde de euro din datoriile Ciprului. A făcut-o dintr-o generozitate a sufletului! În schimbul loialităţii. Pentru această generozitate vor plăti cetăţenii Rusiei, contribuabilii. Nu este vorba de economie, ci de geopolitică.
 
Ideologul lui Vladimir Putin, Aleksandr Dughin, a afirmat că atunci când România va deveni prieten al Rusiei, atunci românilor li se va întoarce şi tezaurul şi Basarabia. Cum apreciaţi această abordare?
 
Privind la exemplul Ciprului şi al Ucrainei din perioada apusului lui Ianukovici, aş spune că cuvintele lui Dughin au un oarecare temei teoretic. Însă numai teoretic. De ce? Fiindcă România s-a aflat mai bine de 40 de ani sub sfera de influenţă a URSS, iar semnarea Pactului de la Varşovia a constituit vârful loialităţii faţă de URSS, nu-i aşa? Acest fapt nu a schimbat nimic, chiar dacă relaţiile de prietenie au fost construite pe linie de partid şi idiologie! Dar la ce ne mai putem aştepta de la epoca postsovietică, în care interesele mercantile primează? Priviţi cum se chinuie Ucraina, încercând din răsputeri să stoarcă de la Statele Unite şi Uniunea Europeană măcar nişte mărunţiş pentru salvarea economiei naţionale! De un an sărmanii se lovesc ca peştii de gheaţă, având un rezultat mizer şi ruşinos (pentru SUA şi UE). Nimeni nu va întoarce nimic. Spre regretul meu. Cred că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face România este să uite această poveste ca pe un vis urât şi să tragă concluziile de rigoare pe viitor.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: