Dar acuzaţia că sunt pesimist – se-nţelege, în mod nejustificat – cu privire la viitorul Republicii Moldova e serioasă şi necesită un răspuns.

Mai întâi, trebuie spus că acest pesimism nu este doar al meu şi nu are legătură cu experienţa mea personală legată de Basarabia (care e, până acum, una pozitivă). Singurele state foste sovietice care, după destrămarea URSS, au reuşit cu adevărat sunt cele baltice. Nici măcar Rusia nu a reuşit mai bine după destrămarea Uniunii Sovietice, în timp ce alte foste republici unionale (Ucraina, Georgia, Armenia) s-au confruntat, chiar abstracţie făcând de conflictele îngheţate sau deschise, cu probleme economice şi sociale imense. Republicile „petroliere“ din Asia Centrală, deşi mai prospere din punct de vedere economic, s-au transformat în satrapii orientale, cu lideri nefrecventabili, la ani-lumină distanţă de lumea civilizată. Belarus, la rândul său, a supravieţuit economic tot cu preţul sacrificării democraţiei.

Balticii au avut două atuuri care lipsesc, azi, Republicii Moldova.

Primul este consistentul sprijin european. Care pentru Vilnius, Riga şi Talinn a venit, deoarece în cele trei capitale a existat un angajament clar în direcţia integrării europene şi, de asemenea, stabilitate şi rezultate concrete în direcţia reformării societăţii şi economiei.

Nimic de felul acesta nu există la Chişinău. Traseul european a început, timid, în 2009, iar în 7 ani nu s-a făcut aproape nimic în sensul convergenţei. Obiectivele minimale nu au fost niciodată atinse, ceea ce a făcut ca, pe de-o parte, UE să nu poată ajuta financiar Republica Moldova (căci banii, în Europa, sunt ai contribuabilului şi trebuie justificaţi), iar pe de alta, entuziasmul faţă de Chişinău să scadă sub cota de avarie. La ora actuală, România a rămas unicul promotor necondiţionat al Republicii Moldova.

Al doilea atu al balticilor ţine de cultura lor politică activă. Care, odată identificată problema, caută soluţii, planifică şi fixează termene de rezolvare. În Basarabia, unica metodă de „rezolvare“ a problemelor este „îngheţarea“ lor. Pentru totdeauna. Rezolvarea – mai bine zis, nerezolvarea – crizei transnistrene este o dovadä în acest sens; nu singura, desigur. Dacă, în prima fază, îngheţarea conflictului a fost salutară, căci a oprit vărsarea de sânge, ulterior ea a devenit o frână în calea normalizării situaţiei. Tot ce face Chişinăul, din 1992 încoace, e... să nu facă nimic, în afara concesiilor care permit separatiştilor să îşi atingă, punct cu punct, obiectivele.

Cu aceste handicapuri, Republica Moldova are o nişă foarte îngustă de reuşită.

... Dar chiar nu are nici o şansă? Fireşte că are. Are potenţial şi avantaje comparative, care, bine utilizate, ar putea-o ajuta să iasă din criză.

Despre asta, data viitoare.