Paştele din perioada comunistă. „La liceu ni se făcea foc de tabără vinerea, să nu ne ducem la denie“

Paştele din perioada comunistă. „La liceu ni se făcea foc de tabără vinerea, să nu ne ducem la denie“

Obiceiurile se pierd cu fiecare an, spun nostalgicii, deşi acum nimeni nu le mai interzice FOTO: arhiva

„Atunci, când vremurile te obligau să te fereşti, se mergea mai mult la biserică. Astăzi, că nu te mai opreşte nimeni, nu mai mergem!“, asta spune cel care l-a văzut pe Nicolae Ceauşescu ciocnind ouă roşii, acasă, la Scorniceşti, iar pe sora lui, salvând biserici.

Ştiri pe aceeaşi temă

Libertatea de a decide dacă mergi la slujbă sau în club, în Săptămâna Mare, n-o aveau părinţii noştri, obligaţi, în special cei de la oraş, să adopte un comportament anume. În Vinerea Patimilor, liceenii care astăzi pot alege să meargă la biserică, să cânte Prohodul, pe atunci petreceau organizat, nevoiţi să spună «Prezent!» doar pentru a nu călca pragul bisericii. La sat, în schimb, încercările de toate felurile n-au dat roade, spun cei care îşi amintesc astăzi cu nostalgie de Paştele din copilărie sau adolescenţă. Ţăranii au continuat în comunism să-şi primenească şi casa şi ograda, să se spovedească, să se întâlnească luni după Paşti la biserica de baştină, oameni din toată zona, să ciocnească ouă roşii şi să rostească „Hristos a înviat!“, aşa cum astăzi n-o mai fac.

„O săptămână se lipea casa cu pământ, se văruiau pereţii, se spăla totul“

Pregătirea Paştelui era o treabă foarte serioasă, spune Gheorghe Atanasescu, inginer pensionar, de loc din Rădeşti, judeţul Olt, vorbind despre magia acestei sărbători, pe care astăzi n-o mai regăseşte. „Mai întâi, o săptămână se lipea casa cu pământ, se văruiau pereţii, se văruiau şi gardurile şi pomii. Se spăla totul, şi pături, şi velinţe, şi haine, şi rufe, şi vase. Venea preotul Nicolae la biserica mică de la cimitir şi spovedea pe toată lumea care mergea acolo. Dar se pomenea om care să nu meargă la spovedit?  Îi dădeai  preotului un ou şi erai descărcat de toate păcatele. Noi,  copiii, eram scutiţi de spovedit, eram prea mici şi puteam să mâncăm cu dulce. Numai copiii care făceau prostii nu primeau Paşte în Ziua Sfântă.

În Joia Patimilor, mama fierbea ouăle şi le vopsea  cu roşu, iar noi am fi vopsit şi pereţii. Apoi începea calvarul frământării şi coacerii cozonacilor, calvar care dura o jumătate de zi. Vatra de sub ţest era roşie, toată ziua cârpătorul băga şi scotea pâini, colaci şi cozonaci. Când tăia tata mielul, eu şi sora mea eram plecaţi de acasă, zicea mama că nu trebuia să auzim şi să vedem chinurile prin care trecea bietul animal“, îşi aminteşte Gheorghe Atanasescu de cum se derulau lucrurile la începutul anilor ’60.

„Sâmbăta Patimilor era ziua în care eram dezbrăcat la pielea goală şi eram băgat în albia cu apă fiartă, iar mama mă freca cu un săpun mai mare decât  o strachină. După mai multe ape şi o clătire cu apă rece, zicea tata că aşa se fac oamenii sănătoşi să nu răcească, eram îmbrăcat şi aşezat la soare. Apoi, în dimineaţa de Paşte ne trezea  mama, pe mine şi pe sora mea, dis-de-dimineaţă, ne punea să ne spălăm pe ochi fără să greşim să înghiţim vreo gură de apă. Trebuia să mergem la biserică să luăm Paşte. Apoi  ne îmbrăca cu toate hainele noi, ne cam frecau şi hainele, şi sandalele,  şi ne punea să rupem câte un buchet de flori din grădina casei. Era singura dată în care aveam voie să rupem flori din grădină. Nenorocirea era  că nu trebuia să mâncăm ceva până luam Paşte, iar până mâncam ceva trebuia să nu ne spurce cucul “, continua povestirea, cu regretul că vremurile acelea sunt departe, iar acea lume a satului nu o mai regăseşte astăzi, chiar dacă revine de Sărbători.
Sătenii se salutau, în drumul spre sau de la biserică, şi o mai fac, e drept, şi astăzi, rostind tradiţionalul:
„- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!“

Se intra în biserică spăşit şi se urma un ritual cunoscut şi de copii: „Mama ne punea  la fiecare în mână câte o lumânare lângă buchetul de flori, noi aprindeam lumânarea  şi treceam pe la icoanele din faţa altarului. Preotul Nicolae ne aştepta răbdător cu o cupă din argint în care era Paştele şi ne oferea câte o linguriţă, apoi ne ştergea  la gură cu un şerveţel frumos. Puneam câte un ou roşu  în coşul de pe masa cea mare a bisericii, iar nea Ion Costache, cântăreţul, avea grijă întotdeauna să-mi dea câte un ou tare. Nea  Ion era un om bun, avea o barbă mai albă decât zăpada,  şi dădea ouă la toţi copiii, nu ştiu de ce ouăle primite de la el erau mai tari“, îşi împărtăşeşte Gheorghe Atanasescu amintirile.

Florile rupte cu voie din grădină se schimbau apoi, cu mare băgare de seamă însă: „ Eu trebuia să găsesc o fată tânără, cu care să le schimb, să nu cumva să fi le schimbat cu o babă, că îmbătrâneam repede, zicea mama. La fel trebuia să procedeze şi sora mea, Tuţa, cu un băiat. Dacă nu erau acolo, aşteptam  până veneau  tineri. Cele pe care le primeam trebuiau să fie mai frumoase decât cele pe care le dădeam, ca să fim frumoşi tot anul“.
După ce tot acest ritual se sfârşea, copiii aveau voie ca, în faţa bisericii, să ciocnească în sfârşit ouă roşii.     

„Când am avut braţul plin de libertate, această sărbătoare fantastică a dispărut“

Despre obiceiuri de Paşte care s-au păstrat în comunism în ciuda interdicţiilor, dar care astăzi nu mai sunt, vorbeşte şi Nichita Dragomira, coregraful care i-a cunoscut îndeaproape pe membrii familiei Bărbulescu, sora şi cumnatul dictatorului Nicoale Ceauşescu.        

„Nu pot să ştiu ce era la oraş, dar la ţară pot să spun că această minunată clasă care a dispărut, n-a cedat presiunilor. Paştele nu era aproape cu nimic alterat, deşi încercările au fost foarte mari. La noi, la Vâlcele, era o masă mare unde toate satele veneau şi mâncau la biserică, luni după Paşti. Aici apărea următoarea problemă: mulţi erau tractorişti, mulţi erau şoferi, mulţi erau şefi de atelaje. Defectau tractoarele, se duceau, le piteau prin văi, şi tot veneau la pomană, atunci veneau la pomană. Tacit, toată lumea accepta, cu rare excepţii, când mai  făcea cineva scandal, dar ţăranul român nu a fost învins la capitolul ăsta. Aş putea să spun că din păcate, acum, când am avut braţul plin de libertate, această sărbătoare fantastică a dispărut. Şi aici îi învinovăţesc în primul rând pe preoţi, şi pe urmă şi pe primari, puteau să explice, puteau să facă orice, să nu dispară obiceiul. Pe timpul comuniştilor, când a fost interzisă, s-a ţinut, şi acuma, când puteam s-o mai avem, nu mai este.

Era un spectacol cu totul şi cu totul extraordinar. Mese joase cu trei picioare, scaune joase, rânduri de mese de 50 de mese, linguri de lemn, când te uitai vedeai pe rândul de mese lingurile, ziceai că sunt elevatoare. Ne-ntâlneam copiii, ciocneau ouă, ne jucam, se-mpărţea mâncare de toate felurile, se-ntâlnea lumea. Ultima dată când am fost la Vâlcele, în urmă cu vreo 20 de ani, au fost  114 maşini.

Aşa se născuseră. Spuneau, când trebuia să ajungă la biserică, luni după Paşti « Dacă Dumnezeu a lăsat să fie astăzi, Doamne, dă o ploaie duminică, să nu avem probleme lunea! Tot veneau la biserică, şi de la biserică plecau la muncă. Aşa a fost şi cu căluşul. Dar nu s-a reuşit distrugerea obiceiului. Din partea şefilor locali niciodată nu s-a intervenit. Chiar dacă, poate, ei nu stăteau cât stătea toată lumea, veneau, ciocneau şi se duceau la treaba lor“, povesteşte Nichita Dragomira.

„Secretarii de partid aveau probleme, n-au putut să cunune în biserică“

Presiunile a început să le perceapă, însă, la liceu, fiind elev la „Radu Greceanu“ în Slatina. „La Liceul „Radu Greceanu“,  vinerea, când era denie, când se cânta Prohodul la biserică, se organiza foc de tabără pe Grădişte (un deal situat în imediata vecinătate a liceului – n.r.). Noi mergeam, de obicei, la Clocociov (Mânăstirea Clocociov – n.r.). N-aş putea să spun că neapărat din credinţă, dar era obicei.

La liceu, după ce se termina focul de tabără, tot la biserică ne duceam. Sau plecam spre casă cu lemne aprinse, ştiind, cei de la ţară în special, care e obiceiul. S-a păstrat chestia asta, organizarea acestui tip de petrecere pentru a împiedica elevii să meargă la biserică, până prin  ’62-’64, după care s-a renunţat, că-şi dădeau seama că era o prostie. Se cânta live pe Grădişte, însă totul era fals. N-avei  încotro. Te omora, că se făcea prezenţă, dar tot plecam. Când şi-au dat seama că de fapt nu reuşesc să rezolve această problemă, nu s-a mai făcut seara distractivă. Să nu mai intrăm în biserică a fost o luptă, dar n-a reuşit. Au fost cazuri când au fost profesori văzuţi la biserică şi au avut probleme, deşi n-aş putea să dau neapărat exemple, am auzit. Pe diriginţi îi forţa să vină sus, pe deal, să facă prezenţa şi aşa mai departe. Dirigintele nostru făcea prezenţa, dar nu zicea nici da, nici ba, nu ne impunea să nu mergem la biserică. Am văzut, în schimb, la biserică directori de şcoală. Secretarii de partid aveau probleme, n-au putut să cunune în biserică, dar asta o spun tot din auzite.

Ca o concluzie şi părere de rău, este că în momentul când am scăpat din ţarc, ne-am distrus obiceiurile cu bunăştiinţă. S-au redus nunţile extraordinar, s-au redus botezurile, ca tablou, ca scenă, acum, când nu ne mai interzicea nimeni să facem lucrurile într-un anume fel“, povesteşte Dragomira.
„L-am văzut pe Ceauşescu ciocnind, acasă, în casa veche“

Vreme de şase ani, Nichita Dragomira a avut ocazia să-i cunoască, lucrând la Scorniceşti, la ansamblul folcloric, îndeaproape pe membrii familiei Bărbulescu (sora şi cumnatul lui Nicolae Ceauşescu) şi să-i vadă în ipostaze felurite.

„Am prins şase ani acolo şi l-am văzut pe Ceauşescu ciocnind, acasă, în casa veche. Iar pe soră-sa, nu spun cum era din acest punct de vedere, n-a fost nicio interdicţie. Se făcea discotecă şi atunci, dar nimeni nu poate spune că a avut de suferit din cauza ei dacă a mers la biserică. Ba mai mult, pe timpul comuniştilor, meritul ei este imens, salvarea mânăstirii de la Brâncoveni i se datorează în întregime. Erau oile băgate acolo, de la CAP, de la Brâncoveni, iar ea a salvat mânăstirea. Eu ştiu, concret, ce a făcut Elena Bărbulescu. Chiar a fost odată la Cozia, la Gherasim, episcopul, şi era acolo icoana lui Iisus Hristos mai mică decât tabloul lui Ceauşescu. Şi Gheorghe Bărbulescu,fiind un tip tare haios, l-a-ntrebat: „Păi, ăsta atât de mic, şi ăsta, atât de mare?“. Şi zice preotul: „Taicule, ăsta e mort, ăstălalt trăieşte!“.

Eu, în 1974 sau 1975, după nişte inundaţii grozave, am fost la seceră cu mâna, cu Elena Bărbulescu, a lucrat cot la cot cu noi. În agricultură se lucra 100%, şi în ziua de Paşte, duminica, s-au încercat şi aceste lucruri, dar tractoriştii, şoferii, erau ţărani în sufletul lor, riscau, nu puteai să-i sperii, era şi teoria asta de gaşcă, îşi spuneau «Bă, nu poate să ne dea pe toţi afară!». Şi bunul Dumnezeu mai dădea câte o ploaie şi scăpau“, a povestit Dragomira.


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările