Istoria cusută pe haină. Fenomenul iilor de Cezieni. „E singura localitate din ţară unde se mai lucrează atât de mult“

Istoria cusută pe haină. Fenomenul iilor de Cezieni. „E singura localitate din ţară unde se mai lucrează atât de mult“

Bătrânele care în tinereţe au cusut la lumina lămpii folosesc astăzi şi câte două perechi de ochelari, dar nu renunţă FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

Cezieni este unica localitate din România în care aproape în fiecare familie femeile încă mai cos ii. O sărbătoare cu o istorie zbuciumată a ţinut în viaţă meşteşugul, iar an de an satul îşi cheamă fiii şi fiicele acasă să poarte cu mândrie, în văzul tuturor, cămăşile romanaţene.

Ştiri pe aceeaşi temă

Parte din documentarea pentru acceptarea iei cu altiţă în patrimoniul mondial UNESCO s-a făcut la Cezieni, o localitate din vecinătatea municipiului Caracal, judeţul Olt, vechiul judeţ Romanaţi. 

Comuna este unică în România prin faptul că în aproape fiecare casă încă se mai cos cămăşi tradiţionale. Chiar şi acolo unde femeile casei nu sunt suficient de pricepute încât să croiască, să coasă şi să încheie o ie de la cap la coadă ajunge un astfel de obiect vestimentar nou. 

Termenul-limită este în preajma sărbătorii de Drăgaică, atunci când, în Cezieni, ajung fiii satului, răspândiţi în cele patru zări. Atunci ei trebuie să poarte la hora satului cămaşa nou-cusută. 

De asemenea, nu-i tocmai o ruşine nici să te afişezi cu ce ai mai de preţ în lada de zestre.

HORA SATULUI CU PRINŢESA BRÂNCOVEANU

Sărbătoarea îşi are originile în obiceiul vechi de peste 100 de ani ca la prima horă a satului, din primăvară, după lungul post al Paştelui, fetele să-şi arate măiestria purtând straiele cusute peste iarnă. În anii grei ai Primului Război Mondial – iar de atunci neîncetat până la venirea la putere a comuniştilor –, fata unuia dintre boierii din sat a început să le răsplătească pe cele mai pricepute femei cu bani şi cu grâne. 

Colette (în fapt, Nicolette) Cezianu, fiica nepotului lui Iancu Jianu, era fata care nu lăsa pe nimeni la greu: îi aduna pe cei mici, imediat după şcoală, şi-i ducea în curtea conacului unde li se întindea masa, îi sprijinea pe orfani şi pe văduve. Colette era una dintre ei: venea prima la hora satului şi pleca ultima, terminând jocul neobosită.

FOTOGALERIE Iile de Cezieni, fenomenul studiat şi de specialiştii care vor cămaşa tradiţională în patrimoniul UNESCO

Colette s-a căsătorit mai târziu cu prinţul Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu, familia Brâncoveanu având pe atunci proprietăţi în Cezieni. Nici noua titulatură, de prinţesă, nu a despărţit-o de sătenii ei iubiţi. 

Bătrânii îşi amintesc şi astăzi, cu ochii în lacrimi, de cea alungată grotesc de comunişti şi obligată să trăiască în subsolul unei clădiri din Bucureşti. Deşi erau copii pe atunci, cei mai vârstnici locuitori din Cezieni îşi amintesc cum prinţesa le-a oferit fetelor cu carte din sat şansa de a se înrola ca surori de caritate, moaşe, sau le-a oferit alte slujbe decente în Bucureşti. 

Cert este că iniţiativa ei de a răsplăti femeile care cos cele mai frumoase ii, întreruptă în 1948, reluată în 1973, întreruptă din nou în 1990 şi reluată 10 ani mai târziu, îi ţine şi astăzi pe oameni alături şi a transformat localitatea Cezieni în locul în care, oricât ai fi de pretenţios, îţi găseşti ia potrivită.

TESTUL COMUNISMULUI ŞI AL PANDEMIEI

În 1973, un tânăr inginer, Tudor Dănacu, şeful CAP-ului – un CAP model, studiat în acei ani de specialişti veniţi din toate zonele ţării –, a intuit că oamenilor le lipseşte ceva, oricât de multe s-ar produce în localitate şi oricât li s-a dus vestea. Aşa s-a reluat hora satului, iar ia a căpătat propria sărbătoare. Aşadar, femeile care îşi puneau sufletul pe pânză cu acul şi cu aţa începeau să fie scoase în faţă din nou.

Bunicile din Cezieni lucrează ii şi cămăşi tradiţionale pentru toţi membrii familiei FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, sătenii au renunţat la ie, în goana nebună de a izgoni tot ce era legat de comunism şi uitând care erau, de fapt, adevăratele origini ale tradiţiei. Acţiunile extreme ale oamenilor n-au ţinut mult, căci, la începutul anilor 2000, tradiţia a fost reluată, în ultimii 20 de ani numărul cămăşilor tradiţionale crescând vizibil.

Femeile care cos ii au fost premiate chiar şi în 2020, anul care a pus la încercare întreaga omenire. Însă în 2021, aşteptările evaluatorilor au fost cu mult depăşite: au fost scoase şi aranjate pe porţi peste 290 de cămăşi. 

Surpriza şi mai mare a celor trei specialişti care au analizat munca ceziencelor – etnografa Claudia Balaş, şefa Secţiei Etnografie din cadrul Muzeului Judeţean Olt, Rada Ilie, fosta şefă a aceleiaşi secţii, şi meşterul popular, Tezaur Uman Viu, Olga Filip – a fost că iile tradiţionale, atât de greu de realizat, să fie aproape 90 la număr – toate cusute după canoanele tradiţionale, care necesită luni întregi de muncă.

„Nu mă aşteptam, pentru că de la un timp începuseră să lucreze ii mai moderne. Ele făcuseră un stoc al lor de ii tradiţionale, pentru ele, pentru fete, pentru nepoţi, şi cum pentru stradă nu se poartă aşa o ie, făceau mai puţine. Şi înainte de pandemie se lucra, dar înainte ele mai puteau vinde. Or, anul acesta nu s-a vândut şi ele le-au scos pe toate la jurizat“, a explicat meşterul popular Olga Filip cum s-a ajuns ca în faţa specialiştilor să apară 86 de ii tradiţionale, 52 de cămăşi pentru copii, 28 de cămăşi pentru bărbaţi şi aproape 130 de ii „de stradă“ – cămăşi cu motive tradiţionale, dar mai simple, care nu respectă întru totul tiparul obişnuit al iilor tradiţionale din Romanaţi. 

A fost al doilea an când jurizarea s-a făcut în aer liber, cei trei specialişti trecând prin faţa fiecărei gospodării şi analizând cămăşile expuse pe porţile frumos pregătite cu scoarţe şi macate vechi, la ediţiile anterioare iile fiind jurizate în spaţiul căminului cultural, unde se adunau sute de persoane purtând cu mândrie iile noi.

Femeile din Cezieni duc mai departe tradiţia ca pe ceva firesc FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

În timp, s-a dus vestea despre minunea de la Cezieni şi oameni pasionaţi de coaserea cămăşilor tradiţionale au început să poposească aici, să cerceteze, să se inspire. Ba chiar împătimitele de meşteşug au vrut să deprindă aici tainele ceziencelor. Aşa se face că, prin atelierul doamnei Olga Filip, meşterul care până de curând a predat cusături tradiţionale la clasa externă a Şcolii Populare de Arte, au trecut femei în toată firea, cu profesii pretenţioase, care ştiau enorm de multă teorie despre cusături, însă aveau nevoie de secretele femeilor cu experienţă.

NYLON, PERDEA, PÂNZĂ DE CASĂ

Etnografa Rada Ilie, cea care în 1973 s-a implicat în revigorarea tradiţiei, descoperind atunci în lăzile de zestre adevărate comori – unele dintre ele au ajuns la muzeu –, s-a declarat încântată de ce a văzut în 2021 la Cezieni. S-a lucrat mult, s-a lucrat bine, iar munca neobosită a femeilor este pe zi ce trece mai bine apreciată – asta se vede, în special, din interesul clienţilor din toată ţara, dispuşi să plătească pentru o ie-broderie pe pânză sume care poate, la prima vedere, par mari, dar care răsplătesc luni întregi de muncă.

„Au mers mai mult pe modele geometrice, respectă croiul, aşa cum le-am spus şi cum ştiu şi ele – au renunţat la înflorituri. E singura localitate din ţară unde se mai lucrează atât de mult. Când ajungeam la poartă şi vedeam 7-8 lucrate, şi pentru fete, şi pentru nepoate, şi pentru nepot, pentru toată familia... A fost o încântare“, a povestit etnografa Rada Ilie.

Specialiştii care evaluează an de an iile analizează cu atenţie şi hotărăsc dacă femeile au respectat întocmai tradiţionalul FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

Cu peste jumătate de veac în urmă, la reluarea obiceiului, femeile au fost nevoite să coasă pe ce au avut la îndemână. De atunci încă s-au mai păstrat ii cusute pe nylon sau chiar pe perdea, iar motivul l-a redat tot fosta şefă a secţiei de etnografie a Muzeului Judeţean Olt. 

„Pânza de casă nu se mai găsea, aşa că au lucrat ele, săracele, pe nylon, pe perdea... Până când m-am dus la Tismana şi am reuşit să aduc pânză de casă. Erau acolo cooperative care lucrau şi trimiteau pânză de o calitate extraordinară în toate colţurile lumii“, a explicat specialista. 

Pe de altă parte, tot aceia au fost anii în care oamenii s-au despărţit fără mari regrete de cele mai preţioase obiecte din gospodării, unele achiziţionate de muzeu, altele vândute cu preţuri mult sub valoarea lor către achizitorii care deţin astăzi adevărate comori. 

Fenomenul a continuat şi după 1990. „A fost o perioadă când nu s-a înţeles valoarea lor. Au pătruns, după ’90, produsele de la turci şi de la chinezi, şi încet-încet au renunţat. «Aaa, cămaşă de la bunica? Nu se mai poartă!», au dat-o la o parte. Acum au revenit, dar e prea târziu, mai sunt puţine ii vechi“, a mai spus Rada Ilie.

CUSUT DE MÂNĂ VS CUSUT DE MAŞINĂ

Bătrânele din sat lucrează cel mai mult. Şi cel mai bine, spune meşterul popular Olga Filip, deşi are şi din generaţia nouă trei absolvente ale şcolii populare care ar putea oricând să predea, la rândul lor, cusături. Bunicile reuşesc atât de firesc să armonizeze culorile şi să înşiruie rânduri fără cusur încât îi înţelegi pe străinii care vin, întorc pe toate feţele cămăşile şi nu pot să înţeleagă cum de mâna omului poate face aşa ceva. 

Trist este că, spune etnografa Rada Ilie, au apărut deja maşini foarte performante care imită aproape de perfecţiune lucrul manual. Doar adevăraţii cunoscători pot face diferenţa. „La muzeu, veneau străini şi nu mai plecau din faţa pieselor. «Lucrat de mână?», «Da, de mână lucrat». «Ooo!». Astăzi este trist că vin tinerii, lucrează pe calculator şi vând în toate pieţele din Bucureşti – lucrează pe pânză de casă cu programare la maşină. Am văzut asta la un ansamblu venit de nu ştiu unde: toate iile erau chinezeşti, lucrate cu maşina pe calculator“, a semnalat Rada Ilie.

Ce reuşesc femeile din Cezieni cu acul şi aţa nu poate fi atât de uşor reprodus cu maşina, spun specialiştii FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

Aşadar, deşi există pericolul real ca şi această tradiţie să se piardă, meşterul popular Olga Filip e convinsă însă că produsele nu sunt comparabile şi că cei care ajung să le poarte vor aprecia. Are un prieten care are tocmai o astfel de afacere: produce ii în atelierul său de croitorie, realizate cu maşina, însă nu se teme de „concurenţă“. 

„I-am şi spus: «Măi, băiatule, la ce lucrezi tu se pune curent electric, la ce lucrez eu se pune suflet. Sufletul se regenerează la fel ca atunci când dai sânge. Ai văzut că după ce dai sânge te simţi mai bine, mai cu viaţă». Ei, aşa sunt eu. Când am luat pânza şi acul şi m-am pus acolo în faţa unui model, am uitat de toate relele. Mă relaxez, mă cufund în ceea ce fac. De multe ori, sunt la ţară, şi am de muncă – grădină mare, curte, am de toate – şi când obosesc, mă pun şi cos. Şi aşa fac toate femeile de la noi – cos printre picături şi mai ales iarna. Iarna nu prea avem ce face, trecem lângă sobiţă şi lucrăm acolo, noi cu gândurile noastre. E şi o terapie, bineînţeles“, spune tanti Olga. 

Se întâmplă însă, şi nu de puţine ori, ca cei veniţi să cumpere să nu facă uşor diferenţa între o ie cusută şi încheiată manual şi alta în care părţile componente sunt asamblate cu maşina de cusut. „«Care e diferenţa, nu e tot bluză?!», mai spune câte cineva. Păi, da, e tot bluză, dar nu ai cum să nu vezi diferenţele“, se revoltă uneori tanti Olga.

DE NEPREŢUIT

Meşteşugul moştenit, dar şi interesul pentru acest obiect de port, menţinut prin intermediul sărbătorii, le-au dat multor familii şansa unor câştiguri semnificative. Aşa s-au ridicat case, aşa s-au ţinut copiii şi nepoţii în facultate, spun şi astăzi femeile. 

„Fenomenul Cezieni“ există, pe de o parte, pentru că femeile găsesc încă plăcere în a coase ii, iar bătrânele satului o fac uneori purtând câte două perechi de ochelari, iar pe de alta, pentru că nu cos orice. Cerinţa este de a nu se îndepărta de caracteristicile iei tradiţionale, motiv pentru care se şi evaluază separat iile tradiţionale – pentru care premiile sunt mai mari – şi „iile stilizate“, premiate şi acestea, însă doar pentru a încuraja femeile să nu piardă meşteşugul.

FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

Specificul localităţii rămâne acela că un număr mare de femei cos cămăşi tradiţionale şi îşi învaţă şi copiii să o facă din plăcerea de a duce tradiţia mai departe. La nivelul comunei nu există cooperative, asociaţii sau întreprinderi care să aibă acest obiect de activitate – sunt doar femeile cărora, în timp, li s-a dus vestea. 

Nu toate cos pentru a vinde, a mai spus meşterul popular Olga Filip. Cele care o fac, însă, au ajuns să-şi aprecieze munca şi solicită preţul corect. Iile se cumpără de la Cezieni cu preţuri începând de la 1.000-1.500 de lei pentru un model tradiţional şi de la 400 de lei pentru cămăşile pentru copii sau cămăşile de stradă simplu ornamentate. „Sunt însă femei care mi-au spus că nu le-ar da nici pe 1.000 de euro şi nici pe mai mult, pentru că nu le-au cusut să le vândă, le lasă copiilor“, a mai spus tanti Olga.

„Războiul de ţesut era nelipsit din orice gospodărie“

Războaiele de ţesut stau ascunse prin podurile caselor, în speranţa că poate vreun urmaş s-ar încumeta la munca grea, dar atât de frumoasă, a producerii pânzei de casă. 

Astăzi, din păcate, nu se mai ţes nici măcar frumoasele covoare pe care încă mai ai privilegiul să le admiri, expuse pe porţi, la Cezieni, de „Sărbătoarea Iilor“. Cu un secol în urmă, însă, fiecare casă era, iarna, un mic atelier - spune neobosita cercetătoare a satului oltenesc Rada Ilie.

FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

„De la un costum popular nu-ţi mai iei ochii când îl vezi cât este de muncit şi de frumos. Eu am găsit la călătorii străini care lăsau însemnări spunând că «în fiecare casă este o adevărată uzină». Războiul de ţesut era nelipsit în orice gospodărie – de când se lăsa frigul şi până primăvara, până începeau muncile agricole. Femeia ţesea dimie pentru îmbrăcămintea bărbatului, pânză de casă, iar dacă avea o fată, ţesea şi marame. Toate treceau prin mâna ei. Se lucra foarte mult şi se lucra de bun-gust. Gândiţi-vă că nu ştiau carte, dar îmbinau atât de bine culorile... Când te uiţi la un covor vechi nu-i găseşti niciun cusur – sunt atât de frumoase“, povesteşte Rada Ilie. 

Şi era nu doar priceperea femeilor, mai spune etnografa – era tot ce a pierdut satul românesc. Femeile se ajutau la urzit, se învăţau unele pe altele, chiar dacă, aşa cum şi astăzi se întâmplă, pentru competiţia de la hora de după Paşte mai toate lucrau iile în secret, fiecare dorindu-şi premiul cel mare.

FOTO: Facebook/Muzeul Judeţean Olt/Claudia Balaş

„Războiul era acelaşi – diferită era spata cu care ţeseau. Pentru pânza de casă era o anumită spată, pentru marame de borangic o anumită spată. În rest, războiul era acelaşi, dar spata trebuia să fie mai rară, mai deasă. Dacă restul se urzeau pe gard, pânza de casă se urzea pe un anume urzitor, fiindcă era firul foarte subţire şi să nu se încurce. Era o tehnică, dar era şi pricepere, să ştiţi, că toate se pricepeau, şi se ajutau între ele, era comunitatea mai sudată“, a explicat Rada Ilie.

PÂNZETURI PENTRU TOATE VREMURILE

Femeilor le-a fost greu, la reluarea sărbătorii, în 1973, să continue ce începuseră mamele şi bunicile lor. „Războaie mai aveau, dar nu se găsea bumbac. Au trecut prin multe. În interbelic nu se găsea pânză de casă deloc şi am adus marchizet (n.r. – o pânză extrem de fină, transparentă, pe care se lucra cu o migală deosebită) din Germania. Şi femeile au trecut şi au lucrat pe ea. Încet-încet am început să importăm bumbac la pachet şi femeile au început să facă pânză de casă, dar asta mai târziu. Când n-au avut nici marchizet, au început să facă pânză din borangic – din cânepă, din in, din in topit“, a explicat Rada Ilie cum s-au adaptat femeile vremurilor, iar iile încă păstrate în lada de zestre sunt mărturia acelor încercări.

Vă recomandăm şi: 

Artizana din Cezieni declarată Tezaur Uman Viu: „Picur din sufletul meu în fiecare ie cusută“

Meşteşugul care le ajută pe bunici să-şi ţină nepoţii în facultate

Povestea şefului de CAP care a înfiinţat prima fabrică de procesare a plantelor într-un sat din România. Cum obţinea esenţa pentru celebra băutură Brifcor
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările