Fermierul care a reuşit în România o afacere profitabilă şi-i învaţă şi pe alţii: „Vor fi 60-70 hectare, nu ştiu cum vom culege, aducem chinezi…“

Fermierul care a reuşit în România o afacere profitabilă şi-i învaţă şi pe alţii: „Vor fi 60-70 hectare, nu ştiu cum vom culege, aducem chinezi…“

Merele produse în Olt nu ajung, din păcate, în magazinele româneşti FOTO: Facebook/Marin Şerban

Un fermier care a lucrat peste 13 ani în Italia s-a întors în România şi a înfiinţat o livadă de meri, producţia bio mergând la desfacere în străinătate. Astăzi îşi ajută şi prietenii să se dezvolte în domeniu.

Marin Şerban are 36 de ani şi o afacere care, odată pusă pe picioare, asigură profit sigur, spune bărbatul. Deocamdată mare parte îl reinvesteşte, pentru că există o piaţă de desfacere aproape nelimitată pentru astfel de marfă, explică fermierul care în 2014 a lăsat Italia în urmă, deşi „o duceam mult mai bine acolo, eram rege, locuiam într-o casă de 500 metri pătraţi, cu piscină, eu, familia şi muncitorii pe care îi duceam din România, la 200 de kilometri de patron, o femeie căreia îi administram ferma şi pe care o întâlneam de două ori pe an, pentru că avea încredere“.

L-a adus însă în ţară dorul de casă, de părinţi, de prieteni, uimindu-i pe cei din Italia, spune, atunci când i-a anunţat că pleacă. Au rămas, însă, prieteni şi parteneri, de acum, de afaceri, pentru că în ţara în care a muncit atâţia ani exportă astăzi merele bio, deşi are cereri şi din Germania şi Austria.

Primii meri i-a plantat în 2014

Aventura fermierului care livrează sute de tone de mere în Italia a început în România prin 2014, când bărbatul a înfiinţat în satul bunicilor săi – în Oltişoru, comuna Găneasa, judeţul Olt - prima livadă, de aproape 3 hectare. A cheltuit aproximativ 100.000 euro, banii munciţi cu familia în Italia, dar şi alţii împrumutaţi, iar în anul următor a înregistrat ferma la APIA pentru producţia de mere bio.

„Producţia e bunicică, dar, din păcate, o ducem afară şi mâncăm merele ălora, otrăvite“

„În 2015, când am venit la APIA şi am înregistrat livada ca bio nici nu ştiau ce cod să-mi dea, am stat câtva timp să obţin actele, vreo două luni. Şi-atunci, în 2014, am înfiinţat primele 2,87 hectare, în 2015 am mai înfiinţat pe banii mei încă aproape 4 hectare şi după, anul trecut, am accesat, pe măsura 4.1 (n.r. – Programul Naţinal de Dezvoltare Rurală, sector pomicol, Submăsura 4.1a - Investiţii în exploataţii pomicole), 200.000 euro cu 90% finanţare, pentru irigare şi sistemul cu picurare şi utilajele pe care le avem aici, o parte. Producţia e bunicică, dar, din păcate, o ducem afară şi mâncăm merele ălora, otrăvite“, spune fermierul, care are în plan să se extindă şi pe alte terenuri, alte 10 hectare de livadă.

Pentru că există cerere foarte mare - „1.000 de hectare dacă pui, ai unde să vinzi“, spune fermierul – şi-a sprijinit şi prietenii să investească în acest domeniu, iar fermele lor aşteaptă  şi acestea finanţare din bani europeni.

„Am o grămădă de prieteni pe-aici pe care îi ajut să-şi facă livezi, deja două sunt aprobate, 14 hectare, mai avem unii la Doba care aşteaptă să planteze vreo 3 hectare, unii la Sârbii-Măgura - 10 hectare, tot de mere… Au deja proiectele aprobate, trebuiesc făcute. Merele sunt cel mai uşor de făcut, sincer, pare wow dacă nu ştii, dar e foarte uşor de intrat în branşă. E investiţia destul de mare la început, sare de 40.000 euro per hectar, cei care au făcut ghidurile (n.r. – de finanţare a proiectelor din bani europeni) au făcut nişte calcule pe sărite, cu material săditor bun, cu  plase, cu, cu, cu…, te costă mai mult“, explică fermierul care ar fi cheltuielile de început. Foloseşte plase antigrindină şi antiinsecte, pentru că este o soluţie mai ieftină decât produsele chimice ecologice, certificate, altfel „ce iei pe mere, dai pe  pere la sfârşit“.

„E mândria aia - aici le fac, aici le vând“

Deşi nu are o problemă cu desfacerea, ar vrea să-şi vândă merele în România, însă cel mai mare impediment este că nu are deocamdată spaţii de depozitare frigorifice, astfel încât să poată livra în ritmul dictat de retailer. Este, de altfel, următorul pas pe care vrea să-l facă, anume să acceseze un alt program european şi să se doteze cu instalaţii de frig şi chiar o instalaţie pentru a transforma merele în suc bio de care să se bucure şi românii.

„Noi producem nici 5% din cât ne trebuie, din cât se consumă. Toate merg la export. Ar putea veni şi la noi în magazine, dar n-ai unde să le ţii, n-ai spaţii de depozitare. Mâine cred că le-aş putea vinde către Kaufland, Cora sau Lidl, că eu am mai avut discuţii de genul ăsta, dar ştiţi ce zic ei – «bine, bine, ai, dar eu vreau o tonă pe săptămână, sau două». Faci un contract pe  50-100 de tone, să zicem, dar el vrea  săptămâna asta 2,3, 5 tone, săptămâna viitoare la fel, dar unde le ţii, că se deshidratează, în două-trei săptămâni se fac burete. Să iei în chirie spaţii frigorifice sunt foarte scumpe, nu iei pe mere ce dai pe pere. Aşa, să ţi le faci pe-ale tale, ar fi altceva. Nu m-ar interesa preţul la care vând, chiar dacă faci nişte calcule. E mândria aia - aici le fac, aici le vând, nu neapărat că stăm acum să ne uităm după 50 de bani în plus. Nu mi-am propus, vezi-Doamne, să-mi iau cine ştie ce avioane“, spune fermierul.

Utilajele cât mai performante au devenit o necesitate

Fermierii, indiferent că produc în sistem convenţional sau sunt axaţi pe culturile bio, au toţi aceeaşi mare problemă – lipsa forţei de muncă. Se confruntă şi Marin Şerban cu ea, de aceea, spune, e atât de important să ai tehnologie de ultimă oră, care îşi uşurează mult munca. Deşi în Italia reuşea să aducă zeci de muncitori români, asigurând, atunci când era solicitat, şi vecinilor de fermă forţă de muncă la nevoie, în România e din ce în ce mai greu.

„Era greu să găseşti acolo italieni să lucreze în agricultură şi mai ales să fie ce trebuie. Ai noştri sunt mai conştiincioşi, aşa, dar doar când sunt departe de casă, aici lucrurile se schimbă.

Utilajele performante au devenit o necesitate

În Italia, ţin minte că vecinii mei de acolo, când se-apucau de vreo treabă, de cules, de…, veneau la mine – «dă-ne şi nouă oameni!». Dacă-mi cereai  50, 50 de români îi duceam, îi ştiam pe toţi, fiind unul dintre cei mai vechi de-acolo. Dar aici, dacă-mi ceri cinci oameni, şi-i cauţi la cârciumă, niciunul nu vrea să muncească, se mulţumesc că au ajutor social. Aici te costă cam 90 de lei un zilier, dar nu-I găseşti, de-aia am şi zis, mereu - cât mai multă tehnologie, că altfel… Eu nu ştiu ce naiba vom face la cules, aici am 6 hectare, dar mai am nişte prieteni  italieni, au făcut o livadă la Balş, o să fie cam 50 de hectare acolo, de livadă. 25 de hectare anul ăsta sunt pe rod, le-am resuscitat, mai pun ei acum vreo 13, poate mai pun eu 10... Vor fi 60-70 de hectare de meri, cum vom culege, nu ştiu, or aducem chinezi, or…. Mi-am cumpărat o maşină de cules, îţi uşurează foarte mult munca, vreo 70% îţi uşurează munca, muncitorii doar pun pe benzi, iei mărul din pom şi-l pui pe bandă, în faţa ta“, a explicat fermierul cum ar putea evolua lucrurile în viitor, acel viitor în care şi-ar dori produse mai sigure şi în supermarket-uri şi chiar în pieţe, pentru că are o altă mare nemulţumire, legată de modul cum fermierilor români care nu produc bio li se permite să folosească tratamentele. Explică, astfel, şi de ce sunt mai sigure produsele fermierilor din Europa, chiar dacă se plâng consumatorii de faptul că nu se compară, la gust, cu cele româneşti.

„Nu te duci tu în piaţă să cumperi insecticide, că vrei să stropeşti“

„În Italia le tratam, dar se respectau termenele acelea, se respecta procedura, nu cumpăra, ca la noi, oricine tratament. Nu se face după ureche. Am făcut şcoală pentru asta, să înveţi să le faci, nu se duce ţaţa Floarea, îşi ia Toxin sau cu ce tratează ea, îşi ia insecticide şi poimâine se duce la piaţă şi le vinde, sau în loc de 20 de grame pe hectolitru pune 200, că aşa vrea ea, să moară tot, lucrurile astea nu se-ntâmplă acolo, la noi producătorii sunt de o sută de ori mai periculoşi. Cei din străinătate au o logică, nu cumperi aşa, de capul tău, aiurea, eşti controlat ce ai cumpărat, cum le-ai folosit. De exemplu, faci tratamentul ăsta şi poţi să culegi peste 20 de zile, păi peste 20 de zile culeg fermierii de-acolo, chiar au şi conştiinţă acolo oamenii, producătorii. La noi le-au tratat astăzi şi le culeg mâine, te miri de ce ţi se-ncreţeşte limba când le mănânci,  e greu până se schimbă mentalitatea, ne trebuiesc 20-30 de ani.

Plasele care protejează pomii de grindină şi de insecte îl scutesc pe fermier de tratamente costisitoare

În Italia, dar nu numai, în toate ţările astea europene, dacă nu ai autorizaţie să aplici aceste tratamente, nu poţi să cumperi, nu te duci tu în piaţă să cumperi insecticide, că vrei să stropeşti. N-ai nicio treabă, nu-ţi vinde nimeni, e ca la farmacie, fără reţetă nu-ţi vinde nimeni. Altceva, acolo făceam tratamentele după reţetă, nu ţi le făceai tu, că voiai tu să le faci“, a mai explicat fermierul cât de mare este prăpastia, încă, între fermierul din România şi cel din statele dezvoltate.

Fermierul Marin Şerban, vizitat în livadă, la sfârşitul săptămânii trecute, de directorul AFIR, Adrian Chesnoiu

Aceeaşi diferenţă mare o resimte, de altfel, şi când vine vorba de domeniul în care activează astăzi. Cel mai mult se informează tot din străinătate, unde merge de cel puţin trei-patru ori pe an.

„E în continuă mişcare totul, e tehnologie nouă, sunt boli noi, sunt dăunători noi.  Merg în Italia de trei-patru ori pe an, mai o problemă, le trimit fotografii, e gravă, mai vin ei aici, ăsta e norocul meu, nu, aa, faci ecologic, e bine! Păi, faci-faci, dar cum îl faci?“, a subliniat fermierul cu ce alte greutăţi se confruntă cei care au pariat pe cultura bio.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările