Experienţa COVID-19, relatată de un jurnalist al Adevărul. „În câteva ore am îmbătrânit cu 10 ani“

Experienţa COVID-19, relatată de un jurnalist al Adevărul. „În câteva ore am îmbătrânit cu 10 ani“

Singura legătură cu exteriorul este liftul, uşile de acces fiind ferecate FOTO Alina Mitran

Astăzi se împlinesc două săptămâni de când am fost „internată cu forţa“, formula preferată de mulţi pacienţi cu forme uşoare de boală, tratată conform protocolului naţional şi externată după două teste negative. După ce am scris despre experienţele altor pacienţi, a fost să experimentez totul pe propria piele.

M-am gândit să vă povestesc lucrurile aşa cum mi s-au întâmplat mie. Am stat mult în cumpănă, nu ştiu dacă ajută cuiva, nu ştiu dacă aduc ceva nou. Sunt însă amănunte pe care poate nu le-aţi lua în calcul atunci când decretaţi că „pacienţii asimptomatici sunt internaţi împotriva voinţei lor şi supuşi unui tratament inuman“.

Cum a început totul

Nici astăzi nu aş putea spune cu certitudine de unde am luat virusul. Am avut la un moment dat o suspiciune, însă testele realizate contacţilor mei de familie mi-au dat peste cap calculele. Nu, nu dintr-un focar deja aflat în monitorizare, aşa cum credeam. 

Ancheta epidemiologică – aici ar fi loc de multe comentarii, nu le fac – nu m-a lămurit. Cert este că în cele din urmă am fost testaţi pozitiv eu şi soţul meu şi am fost trataţi în Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina. Spitalizarea a durat, în ambele cazuri, fix 8 zile. 

La 7 zile de la internare am obţinut primul test negativ (protocolul medical, mi s-a transmis încă de la internare, presupune prima testare la o săptămână de la internare), a doua zi a venit cel de-al doilea şi, odată cu el, externarea. De menţionat că poţi fi externat chiar şi în miez de noapte. Asta înseamnă anunţat, făcut bagajul, urcat în ambulanţă şi condus acasă.

Cum am ajuns însă la testul de confirmare? Trecând prin stări asemănătoare unui „început de răceală“. Pe 4 iunie am simţit că „mă-ncearcă o răceală“. Mi-era ba cald, ba frig, fără, însă, frisoanele care te fac să „tremure patul cu tine“. Am simţit de asemenea dureri musculare şi o stare de slăbiciune, uşoare ameţeli atunci când încercam să mă ridic din pat. Toate veneau, însă, după un week-end prelungit la ţară, în care trebăluisem prin grădină, aşa că le puneam pe seama efortului fizic intens. Vânt puternic, vreme înşelătoare, ce să mai, am răcit. 

M-am suspectat că fac temperatură. Am în casă trei termometre digitale (din vremea în care treceam prin foarte dese episoade de spitalizare cu cei doi copii), niciunul nu indica ce suspectam eu. Am mai cumpărat două, nebunie curată. Nici acestea nu indicau altceva. Dacă aş fi mers la supermarket, agentul de pază m-ar fi lăsat să intru, temperatura nu depăşea 37,3. 

Până seara au apărut durerile de cap, nu foarte intense. M-au ţinut aproape tot week-end-ul, perioadă în care n-am ieşit din casă, cum nu o făcusem, decât foarte rar, de altfel, din martie. Durerile de cap cedau la paracetamol (am evitat să iau Nurofen), aşa că aşteptam să treacă o săptămână (pe principiul răceala trece cu medicamente într-o săptămână, iar fără medicamente în 7 zile).

Când niciunul dintre semnele enumerate mai sus nu mai era prezent (eu nu m-am confruntat cu tuse, de exemplu, de niciun fel, nici cu probleme digestive), deci scăpasem de răceală, ieşind în balcon m-am trezit întrebându-mă de ce florile de tei nu au miros, când de-abia aşteptam perioada. Ei bine, aveau, era o nebunie în toată casa, doar că eu nu simţeam. M-am repezit, aşa cum şi alţii care au trecut prin asta au făcut-o, să simt mirosul parfumului preferat. Am inspirat adânc, dar nimic. Nu un miros vag, nimic-nimic. 

În orele următoare am simţit că nici mâncarea nu are vreun gust, nu simţeam nevoia să mănânc, nu simţeam nici foamea. Atunci a fost, pentru mine, semnalul că trăiesc ceva ce n-am mai simţit vreodată în acel mod, deşi am mai trecut prin viroze în care rămâi fără miros şi n-ai vrea să bagi nimic în gură. A fost, pur şi simplu, altceva. Aşa m-am hotărât să fac un test pentru SARS-COV2, cu atât mai mult cu cât, de la începutul săptămânii, şi soţul meu experimenta durerile de cap prin care eu trecusem cu trei zile înainte.

„Desemnaţi pe cineva să ridice rezultatul?“

M-am interesat unde pot face testul. Spitalele îl realizează doar pentru pacienţii care se prezintă cu simptome şi pe care îi internează şi îi izolează. În afară de lipsa gustului şi a mirosului deja nu mai aveam niciun alt semn de boală şi nici chef de internare. DSP-ul testează doar în jurul cazurilor confirmate, în ancheta epidemiologică.

Am făcut o programare la o clinică particulară din Slatina care recoltează probe în zilele de luni, miercuri şi vineri. Cum ziua de luni, până să mă lămuresc ce şi cum, o ratasem, am ajuns pentru test miercuri după prânz. Am semnat toate acordurile din lume, mi s-a explicat inclusiv faptul că rezultatul testului va fi transmis obligatoriu la Direcţia de Sănătate Publică (lucru pe care îl ştiam şi nu aveam vreo problemă cu asta), iar domnişoara de la recepţie m-a întrebat foarte serios „desemnaţi pe cineva să ridice rezultatul testului?“. „Nu, trebuie să fie pozitiv şi să nu mai pot veni personal?!“, m-am trezit întrebând ca pentru mine.   Am mai întrebat doar dacă îmi vor transmite mie mai întâi rezultatul, sau va afla DSP-ul înaintea mea, iar răspunsul a fost evitat elegant. Fix a doua zi am aflat că, ei bine, DSP află prima dată.

Rezultatul a venit în puţin peste 24 ore. Nu m-a mai sunat nimeni de la clinică, m-au sunat epidemiologii DSP, joi, 11 iunie, în jurul orei 18,00, poate mai târziu, să-mi spună că am o jumătate de oră la dispoziţie să mă pregătesc pentru spitalizare, pentru că testul este pozitiv. Mi-au pus în vedere de asemenea ca persoanele alături de care locuiesc să nu mai părăsească din acel moment domiciliul, pentru că sunt plasaţi, de atunci, în izolare pentru 14 zile.

La „închisoare“ urci cu liftul

Nu ştiu dacă pe mine m-a ajutat faptul că ştiam întreaga procedură, doar scriam despre ce se întâmplă cu pacienţii cu COVID-19 deja de luni de zile, însă n-am simţit, niciun moment, „tortura“. Singurul gând care mă încerca este cine ar mai putea fi pozitiv dintre cei dragi, pentru că în exterior, chiar aşa s-a întâmplat, intrasem în contact cu foarte puţină lume şi de fiecare dată purtasem mască, uneori şi mănuşi. Ba, chiar şi în timpul vizitelor la părinţi păstram distanţa, discutam în curte şi stăteam de fiecare dată foarte puţin, lucru pe care părinţii l-au acceptat atât de greu.

Drumul cu ambulanţa n-a durat nici două minute, practic n-ar fi trebuit decât să traversez către spital. Am ajuns în faţa clădirii rezervate pentru tratarea pacienţilor COVID-19, o ştiam, ştiam tot ce se întâmplă. O asistentă, infirmieră sau liftieră, n-aş putea spune clar, a deschis şi mi-a spus că voi urca la etajul 3, cu liftul. Să aştept să vină o asistentă care mă va conduce la salon. Am aşteptat. Liftul a mai urcat la 5, a coborât din nou la 3, a urcat la 4, eu am mai răspuns unui apel telefoni.... În cele din urmă, de la etajul 4, cred, a urcat un „cosmonaut“, a întrebat ce-i cu mine, i-am spus că trebuie să ajung la etajul 3 şi să aştept, în lift, să mă conducă cineva la salon. Am ajuns şi acolo.

Primul răsărit de soare văzut din spital, ca pacient Covid

Prima experienţă în salonul cu două paturi, până de curând o cameră de gardă a unui medic şef de secţie, am aflat atunci de la colega de salon, e o poveste în sine, relatată pentru mai multe publicaţii de doamna care mi-a fost colegă de salon pentru trei zile, o infirmieră din SJU Slatina, cu rezultat pozitiv la test, comunicat în aceeaşi zi. Şi, nu, nu eu sunt cea care a încurajat-o să-şi povestească experienţa, în acele momente chiar aveam griji mai mari, dar, da, povestea testelor negative în cazul doamnei, la doar două zile de la cel pozitiv, am trăit-o în acel salon amândouă. Că totul a ajuns în presă, am aflat de pe Facebook, două zile mai târziu.

„Şi dacă testul iniţial a fost fals pozitiv?“

Am stat în acel salon două nopţi. Micuţ, nereabilitat, cu două paturi cu un metru şi ceva între ele. Am depărtat cât de mult am putut paturile, astfel încât să stăm cât mai departe, aşa cum ni s-a recomandat. Nu comentez condiţiile, ştiu aproape fiecare colţişor al spitalului, toţi pacienţii au parte cam de aceleaşi condiţii, aşa că n-am cerut nimic în plus, n-am avut vreo pretenţie, n-am anunţat pe nimeni că sunt acolo, strict personalul medical a decis unde să fiu internată. M-am bucurat sincer, însă, că acea „rezervă“, aşa nerenovată cum este, are baie proprie. N-aveam nevoie de televizor, nici de frigider, oricum nu puteam mesteca mai nimic, nesimţind gustul mâncării.

Baia n-am folosit-o în prima noapte. Colega de salon insista că rezultatul testului în cazul dânsei este fals pozitiv şi că va fi din nou testată la miezul nopţii. Chiar s-a întâmplat, iar rezultatul a venit a treia zi, nu a doua, pentru că ar fi fost ceva probleme la laboratorul spitalului şi o serie de teste s-au lucrat cu întârziere. Testul a fost negativ. În acea primă noapte am dormit cu masca pe faţă, la fel şi în următoarea noapte. 

Am purtat masca tot timpul, mai puţin în timpul mesei. Când i s-a transmis rezultatul primului test, am simţit că mă prăbuşesc. „Şi dacă rezultatul primului test a fost fals pozitiv, iar femeia asta a stat două zile alături de mine, un pacient pozitiv?!“, a început să mi se învârtă obsesiv în cap întrebarea. Femeia are aproape 60 de ani şi o boală cronică. De-abia spre seară, sâmbătă, după ce în cele din urmă i s-a comunicat rezultatul primului test, recoltat joi-noaptea, am părăsit amândouă acel salon, fiind mutate la etaje diferite.

Păstrez încă semnele recoltării probelor de sânge

Sunt un caz fericit, îmi place să cred asta, deşi toate informaţiile despre efectele SARS-COV2 pe termen lung mă afectează într-un fel cum nu vă imaginaţi.

Revin la prima seară petrecută în spital, când am avut şi prima discuţie cu medicul curant. Mi-a explicat că a doua zi urmează să mi se facă o radiografie, mi-a expus schema de tratament, sfătuindu-mă să o urmez întocmai (deja ştiam din discuţiile cu alţi pacienţi că mulţi au refuzat tratamentul cu Plaquenil şi Kaletra, în special ultimul având printre efectele adverse episoade diareice îngrijorătoare), în caz contrar riscând să stau mai mult în spital până la obţinerea celor două teste succesive cu rezultat negativ. 

Am fost informată că mi se vor mai administra anticoagulante şi, în cazul meu, dexametazonă şi vitamine din gama B, dar şi că „dacă doriţi, puteţi refuza tratamentul“. Această ultimă frază mi-au spus-o cel mai des asistentele, ca răspuns la întrebarea „dar de ce am «X» medicament în schema de tratament?“. Medicul, în schimb, mi-a vorbit de experienţa domniei sale de până atunci şi m-a încurajat: „Toţi pacienţii mei au plecat vindecaţi“, cu precizarea că unii au avut două teste negative şi după 30 de zile.

Anticoagulantul mi-a fost administrat timp de 7 zile

Ei, cu informaţia asta în cap, hotărăşte ce e de făcut. Prospectul pentu Kaletra şi Plaquenil e la un click distanţă, nu-ţi spun medicii care ar fi efectele adverse, ei îţi subliniază presupusul efect pozitiv de a neutraliza şi stopa replicarea virusului, ceva de genul, dacă am înţeles foarte bine. La o zi de la internare, am început să am din nou miros, am simţit prima dată mirosul de fum de ţigară care venea dintr-un salon vecin. M-am bucurat ca un copil, s-a bucurat zgomotos şi colega mea de salon. Eram, prin urmare, la acel moment, un pacient aproape asimptomatic. 

Am decis să nu iau Kaletra şi Plaquenil, am transmis asta şi personalului medical. Am continuat însă, timp de 7 zile, tratamentul perfuzabil cu vitamine şi dexametazonă şi tratamentul cu anticoagulante. Cel mai probabil medicii nu sunt de acord cu gestul meu, mi-au spus doar că e decizia mea şi că vor consemna în foaia de observaţie. Nu cred că au făcut-o, aşa că în statistici, dacă le va face cineva vreodată, probabil sunt un pacient tratat cu succes conform schemei naţionale.

Revin la primele zile de spitalizare. Experienţa recoltării probelor de sânge a lăsat urme pe care le port şi astăzi, la peste două săptămâni. „Doamnă, ce ne facem, n-aveţi vene!“, a exclamat disperată asistenta. Oamenii ăştia, trebuie menţionat, intră în saloane în acel combinezon în care faci saună. M-am întrebat ce vede prin ochelarii vizibil aburiţi, peste care stă viziera. Era clar că nu prea multe. Lumina din salon e aproape chioară. Mă ofer să o ajut cu lanterna telefonului. Cred că s-a supărat puţin, e din ce în ce mai nervoasă. Face o primă încercare, încearcă în altă zonă, care la scurt timp se învineţeşte şi se umflă, şi e cu noroc. 

Tot doamna îmi face şi prima doză de anticoagulant. Şi zona aia e astăzi o mare vânătaie. Nu-mi permit s-o judec, sunt oricum cu gândul departe, îmi dau seama că trebuie să fie un chin doar să poarte acel costum, başca să şi lucreze. Se enervează, în schimb, colega de salon atunci când vede că acul folosit pentru recoltarea de sânge îl pune asistenta lângă caserola cu mâncare. De aici, alte discuţii, ton ridicat. Mă gândesc acum că în acele momente aveam simţurile aproape anesteziate, mă uitam ca de departe la filmul în care, altfel, jucam.

Am făcut şi radiografia. Nu sunt modificări importante, analizele de sânge sunt bunicele, nimic îngrijorător. Până la externare, când probabil tot ce a contat au fost cele două teste negative, n-am mai trecut prin alte investigaţii medicale.

De menţionat că prima termometrizare, deşi vorbim de COVID-19 şi febra ar fi printre simptome, mi-au făcut-o la două zile, crezându-mă, probabil, pe cuvânt că nu am temperatură. Saturaţia de oxigen şi prima măsurare a tensiunii arteriale cred că a fost la trei zile, duminica, dacă nu greşesc, când deja era spitalizat şi soţul, între timp testat pozitiv de asemenea.

„Ce facem cu copiii?“

Povestea are o parte pe care am s-o las pentru mine. E vorba de multe răutăţi, e vorba de problemele pe care DSP le are, de cum informaţii, inclusiv CNP, ajung chiar la unii jurnalişti, de cum colegi de breaslă foarte curioşi au aflat chiar înaintea mea rezultatele testelor şi de multe altele.

Vreau să menţionez că ce m-a mânat în primul rând să merg să fac testul la clinica particulară a fost gândul că am putea să infectăm alte persoane. M-am gândit la părinţii mei, în primul rând, m-am gândit de asemenea la colegii soţului. Cum nu exista nicio altă posibilitate să aflu dacă am sau nu temutul virus, am procedat cum am povestit mai sus. Aş face şi astăzi acelaşi lucru, deşi deloc puţini au fost cei supăraţi, plasaţi în izolare pentru 14 zile, fără să înţeleagă de ce. Din fericire, toţi au avut teste negative.

Cele mai cumplite ore au fost cele în care am aşteptat rezultatul testelor pentru copiii mei. După un prim test neconcludent în cazul unuia dintre ei, a urmat un al doilea, negativ. Soţul, în schimb, a fost confirmat pozitiv. În câteva zeci de minute am îmbătrânit cu 10 ani. De la întrebarea: „Dacă sunt pozitivi, ce voi face în cazul lor, voi accepta schema de tratament (având în vedere că nu prezentau niciun fel de semn de boală)?“, am ajuns la „Cine va avea grijă de ei pe perioada spitalizării noastre?“.

 Sunt momente prin care nu doresc niciunui părinte să treacă. Am ajuns să rezolv, practic, problema cu „capra, lupul şi varza care trebuie trecute râul“. Dacă se pozitivează în zilele următoare? Pot să-i las în grija rudelor care au boli cronice şi pentru care COVID-19 ar putea avea efecte devastatoare? M-am gândit, deşi e greu de crezut, chiar la varianta pe care statul a pregătit-o, respectiv să fie plasaţi în grija personalului DGASPC. În cele din urmă lucrurile s-au aranjat de la sine, mătuşa lor, şi ea plasată în izolare ca şi contact al meu, având de asemenea test negativ, aşa că au „executat“ împreună 14 zile de izolare care au expirat astăzi.

Salonul în care am ajuns după două zile, renovat de curând, a avut televizor, frigider, inconvenientul fiind grupul sanitar comun

Să mai spun cât de răi sunt copiii, la orice vârstă, sau cum trebuie să suporţi „gura lumii“? Da, copiii mei sunt „Covizii“, aşa le strigă ceilalţi copii, colegi de joacă până ieri, atunci când trec prin faţa porţii şi-i văd jucându-se în curte. Şi oamenii mari, nu doar copiii, au făcut scenarii, poveşti de tot felul au circulat şi circulă. E o traumă? Sper să nu fie! E frustrant să te evite vecinii, atunci când cobori din ambulanţă, la externare, şi mergi spre scara blocului, echipat cu bonetă, botoşi peste încălţăminte şi halat de unică folosinţă? Este! 

Primul gest pe care l-am făcut, odată ajunsă în apartament, a fost să sun preşedintele asociaţiei şi să-i spun că am ajuns acasă, că am două teste negative şi că, dacă va considera necesar, poate să trimită pe cineva să spele cu soluţie cu clor pe casa scării, deşi eu n-am atins decât mânerul uşii mele (la intrarea în scara de bloc mi-a deschis o vecină uşa).

E traumatizant să ieşi din salon, să mergi la lift şi să ridici pachetul pe care ţi-l trimit astfel cei de acasă, iar lângă lift să vezi o uşă încuiată cu lacăt? Pentru unii, da este. Eu am luat lucrurile ca atare. Şi dacă ar fi fost deschisă, n-aş fi plecat niciunde. Mă gândesc, în schimb, la oamenii care au stat o lună în aceste condiţii, cu un singur grup sanitar pentru femei, un singur grup sanitar pentru bărbaţi pentru un întreg etaj, cu un duş care există, l-am văzut, dar nu cred că-l foloseşte cineva, pentru că apă caldă n-am sesizat să fie.

E greu să te refaci după o boală cum este COVID-19, mai ales dacă ai o afectare pulmonară serioasă, cu mâncarea din spital? Aş crede că e imposibil. În afară de orez fiert cu ciuperci, paste fierte, piure de cartofi, mâncare de cartofi, toate însoţite de o pulpiţă anemică de pui, plus veşnica ciorbă de legume, altfel destul de gustoasă, chiar şi aşa, fără sare, n-am văzut altceva la cea mai importantă masă a zilei, cea de prânz.

Din meniul zilnic nu a lipsit pulpa de pui. A fost singurul fel de carne în cele 8 zile

E greu să auzi poveştile personalului care stă în fiecare zi cu sabia deasupra capului, care are acasă părinţi, fraţi, copii? Da, e foarte greu. La fiecare testare (personalul din spital e testat periodic) stresul lor este enorm.

Am văzut asistente şi infirmiere (pe ele le vezi cel mai des, cam de două ori pe zi) stăpâne pe ceea ce fac, împăcate cu statul vreme de mai bine de o oră în combinezonul care îţi taie respiraţia, într-o singură vizită. Am văzut, însă, şi personal care suportă greu fiecare intrare la „covizi“, asistentă care rămâne fără aer aşteptând să se termine perfuzia şi care deschide larg fereastra să respire prin masca dotată cu filtru pe care şi-a cumpărat-o din farmacie „pentru că nu le suport pe cele pe care ni le dau de aici, nu pot să respir“. 

Am văzut personal din spital infectat şi tratat ca şi mine. Care trece de două ori prin malaxorul celor de afară. „Dar ce n-au spus vecinii despre noi, ce nu vorbeşte lumea...!“. Am văzut medici care încearcă să-ţi răspundă pe cât de lămuritor pot, pe cât le permit informaţiile adunate până acum şi care îţi recunosc cu sinceritate că e un teren mişcător, că nu au certitudini. Am văzut personal medical care îşi reţine replica atunci când spui că nu ai luat tratamentul, nu te ceartă, îţi aminteşte, doar, că „e dreptul dumneavoastră, dar...“. Am văzut oameni speriaţi când în rândul celor de care au grijă în secţia COVID-19 ajung alţi colegi şi aproape terorizaţi când în spital ajung veşti despre decedaţi la 49-52 ani. Cred că ei şi-ar dori cel mai mult ca acest virus să fie cât mai bine ţinut în frâu şi totul să se termine curând.

E o soluţie ca pacienţii asimptomatici să fie trataţi acasă? Poate că pentru psihicul acestor pacienţi este. Fără uşa de la capătul holului închisă cu cheia, fără WC-ul comun, cu şansa de a te spăla ori de câte ori e nevoie, de a mânca bine, de a dormi în patul tău, de a fi ferit de traumele trăite de cei din jur. 

Cât de posibil este, însă, să te poţi izola acasă, să nu-i pui în pericol pe cei dragi, cineva să te aprovizioneze zilnic sau ori de câte ori este nevoie, să-ţi ducă gunoiul contaminat acolo unde trebuie dus, să pui o întrebare unui medic sau unei asistente, chiar şi aşa, la numărul de telefon pe care îl găseşti pe uşa fiecărui salon şi la care, da, de fiecare dată răspunde cineva? Vă doresc să nu fiţi în situaţia de a răspunde tuturor acestor întrebări. Eu aş alege, însă, cu toate riscurile, şi nu sunt deloc puţine, spitalul.

Vă mai recomandăm şi:

Medic de familie, infectat cu SARS-CoV-2: „Vă rog să purtaţi mereu masca de protecţie în spaţiile închise!“

Tragedie la un cămin de bătrâni din Galaţi, focar de COVID-19. O femeie de 97 de ani s-a sinucis, aruncându-se de la fereastra camerei unde locuia 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările