FOTO Renegat de propriul fiu, ultimul prim-ministru înainte de regimul comunist a fost dat uitării în localitatea sa de baştină
0
Călimăneşti - Vâlcea a dat României ultimul prim-ministru care a marcat sfârşitul unei lumi libere pentru România anilor 40 – generalul Nicolae Rădescu. În ciuda personalităţii sale marcante, acesta este aproape uitat în localitatea sa de baştină. Nici o şcoală, nici o stradă sau vreo instituţie nu-i poartă numele, nici măcar o statuie nu s-a ridicat în memoria sa.
Fiu al unei familii de mici moşieri din Călimăneşti – Vâlcea, Radu şi Samfira, Nicolae Rădescu s-a născut la 30 martie 1874 în localitatea de la poalele Munţilor Cozia.
A avut o carieră militară strălucită, a ajuns general al Armatei române, a fost aghiotant al Reginei Maria, ataşat militar la Londra, Şef al Statului Major şi preşedinte al Consiliul de Miniştri, fiind considerat ultimul scut împotriva comunismului.
În ciuda acestui lucru, urmaşii săi nu au avut de suferit, aşa cum s-a întâmplat sub regimul comunist cu toţi reprezentanţii vechilor clase politice, ba chiar au prosperat. Motivul: fiul generalului, Nicolae N. Rădescu nu doar că a fraternizat cu comuniştii, dar a ajuns şi unul dintre cei mai temuţi ofiţeri ai Securităţii, mâna dreaptă a călăului Nikolski.
Urmaşii de astăzi ai generalului Rădescu sunt nume marcante în România: preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Dinu Zamfirescu, conf. univ. drd. Vlad Rădescu, cunoscut mai degrabă ca actor şi fratele acestuia, Voicu Rădescu, patronul Green Hours jazz-café şi întemeietorul primului teatru independent din România - Teatrul LUNI de la Green Hours din Bucureşti – ambii nepoţi pe linie paternă, prof. univ. dr. Alexandru Şerbănescu, doctor în Neurologie, nepot de soră.
În ciuda trecutului tensionat, dar şi a antitezei dintre tatăl şi bunicul lor, nepoţii pe linie paternă au susţinut, în mai multe rânduri, că vor să-şi redescopere bunicul, despre care în copilărie n-au ştiut prea multe şi pe care istoria, cel puţin cea din Vâlcea şi Călimăneşti implicit, pare să-l fi uitat în negura timpului.
„Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul, mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc în urma expunerilor, a documentarelor prezentate de academicieni, istorici consacraţi şi membri ai CNSAS. Cred că este foarte important pentru călimăneşteni să ştie că unul dintre fiii oraşului a însemnat atât de mult pentru istoria neamului românesc. Ar fi extraordinar să ne întâlnim din nou la Călimăneşti atunci când o stradă importantă din Călimăneşti sau din Râmnicu Vâlcea va fi numită după numele generalului Rădescu”, propunea în urmă cu 10 ani, la Călimăneşti, nepotul Vlad (Neagu) Rădescu.
Ulterior într-un interviu acordat reporterilor Adevărul, avea să recunoscă şi că: „Părinţii mi-au povestit mai puţin, pentru că tata s-a aflat într-un conflict cu el”, dar şi că a aflat mai multe de la o verişoară a tatălui său: „Mi-a spus mai multe, cu picătura la început, că bolşevicii l-au considerat criminal de război”, amintindu-şi cum l-a descoperit uimit în „Encyclopedia Britannica“, în urma unei vizite în Anglia: „Avea aproape o pagină dedicată”. S-a întors în ţară cu o copie, ascunsă în spatele unei reproduceri: „ca să nu-mi găsească la graniţă materialul compromiţător”.
„După ’90, când am ajuns să-i citesc testamentul politic, pe care l-a dictat cu o zi înainte de a muri la New York, m-a impresionat cum în ultimele lui clipe se gândea la ţară şi nu la problemele personale”, a mai povestit actorul, pentru Adevărul.
Celălat nepot, Voicu (Udrea) Rădescu, recunoaşte şi el că n-a ştiut multă vreme nimic despre bunicul său: „Asta-i o chestie care mi-a fost ascunsă mult timp, nici n-am aflat de asta decât târziu, pe la paişpe ani...”.
Cu toate acestea, nepotul din partea sorei, medicul Alexandru Şerbănescu, s-a luptat cel mai mult pentru memoria unchiului său. Acesta s-a ocupat de repatrierea, în anul 2000, a rămăşiţelor generalului, care a murit în exil, la New York, în 1953. Tot lui îi revine meritul de a aduna documentele de urmărire ale unchiului său şi fotografii inedite, reconstituind astfel viaţa ultimului prim-ministru democrat al României. O lucrare pe această temă a fost lansată în urmă cu trei ani: „Generalul Nicolae Rădescu, profilul unui om de stat în imagini şi documente”.
Revenind la oraşul de baştină, localnicii din Călimăneşti, deşi susţin că ştiu cine a fost Nicolae Rădescu, nu au nici o cunoştinţă despre locul în care s-a născut ori a copilărit acesta. Nu şi-l aminteşte decât un cerc restrâns de specialişti, în cadrul căruia se discută doar despre activitatea sa profesională.
Nici măcar o casă memorială nu există în Vâlcea sau o plăcuţă comemorativă care să amintească de figura marcantă a secolului trecut, care provine din staţiunea balneoclimaterică de pe marginea Oltului.
Numele generalului Nicolae Rădescu apare doar într-o monografie a oraşului Călimăneşti la capitolul celor mai importante figuri locale şi naţionale.
Un singur simpozion de anvergură s-a organizat după Revoluţie în Călimăneşti, care l-a avut ca subiect pe marele om de stat. S-a desfăşurat în urmă cu un deceniu când cunoscuţi istorici, academicieni şi profesori au evocat importanţa prezenţei generalului Nicolae Rădescu pe scena militar-politică a României în perioada interbelică şi postbelică.
La evenimentul de atunci au participat doi dintre descendenţii generalului: Dinu Zamfirescu şi Vlad Rădescu. Prof. dr. cons. Dinu C. Giurescu, prezent la eveniment, a creionat personalitatea complexă a generalului Rădescu - „bărbat politic cu verticalitate şi curaj, care, şi după refugierea în S.U.A., a militat pentru drepturile românilor”.
Oana Ionel Demetriade, cercetător CNSAS, care a semnat lucrarea dedicată generalului, împreună cu medicul Şerbănescu, spunea despre omul care a marcat sfârşitul unei lumi încă libere pentru România anilor 40 şi care a participat şi la războiul de reîntregire a neamului, că: „A fost urmărit din 1933 până în 1953, şi sub Carol al II-lea, şi sub Antonescu şi apoi în exil”.
Iar în dosarul său de urmărire, unele rezoluţii împotriva sa sunt semnate chiar de fiul său, care a devenit unul dintre cei mai temuţi ofiţeri de Securitate.
Cel din urmă, Nicolae N. Rădescu a făcut parte din lotul de anchetatori în procesul Iuliu Maniu şi procesul Pop Bujoiu, fiind şi unul dintre primii anchetatori ai lui Ion Mihalache, ministru care a rămas în istorie mai ales pentru actul normativ care i-a purtat numele „Legea lui Ion Mihalache” prin care s-au dat şcolilor de profil terenuri agricole şi horticole pentru instruirea elevilor.
Acesta şi-a acuzat tatăl, printr-o scrisoare publicată în ziarul Scânteia, că ar fi tras în popor, făcând referire la ce s-a întâmplat la finele lui februarie 1945 când Partidul Comunist a pus la cale o lovitură de stat. Era ultima zi în care generalul vâlcean avea să conducă Consiliul de Miniştri, după nici trei luni de când se afla în fruntea sa.
În urma manifestării în care au fost împuşcaţi oameni, Moscova l-a impus ca prim-ministru pe Petru Groza.
„Complexele evenimente interne şi externe au dus la demisia silită a primului ministru, în ziua de 28 februarie 1945. Rădescu încercase să se opună în forţă agitaţiilor comuniste destabilizatoare, dar nici Poliţia de Siguranţă, nici alte structuri informative şi nici vechii ofiţeri nu l-au mai susţinut. La începutul lunii martie 1945, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea britanică din Bucureşti, unde a primit azil”, ne-a povestit directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure.
Dinu C. Giurescu a povestit şi el la Călimăneşti, cu ocazia simpozionului dedicat marelui om de stat, că altfel au stat lucrurile în legătură cu ultima zi de premier a generalului Rădescu, amintind de cuvântarea pe care acesta a avut-o în aceeaşi zi, la radio: „Şi-a început cuvântul cu fraza ”Cei fără neam şi fără Dumnezeu, aşa cum botezase poporul FND (mişcarea politică de stânga din care făceau parte şi comuniştii ilegalişti, cum se numeau la acea vreme – n.r.), au pornit să aprindă focul în ţară şi s-o înece în sânge” şi l-a încheiat spunând: ”Eu şi cu armata ne vom face datoria până la capăt. Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre!”. Aceasta a fost ultima intervenţie publică a unui prim-ministru democrat român înainte de instaurarea comunismului”, a menţionat istoricul Giurăscu.
O comisie româno-sovietică de medici avea să stabilească ulterior că gloanţele extrase din trupurile victimelor nu aparţineau armatei. După ce i-a acuzat public pe Ana Pauker şi Vasile Luca, numindu-i „hiene”, Vâşinski, adjunctul al ministrului de Externe sovietic, a cerut înlocuirea lui Rădescu, lucru care s-a şi întâmplat, în ciuda opoziţiei regelui. Un an mai târziu, generalul fugea din ţară.
„La 17 iunie 1946, a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa 9 luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino”, mai susţine istoricul vâlcean.
Directorul de la Cultură a menţionat inclusiv perioada în care ilustrul vâlcean a fost arestat şi internat în lagărul de la Târgu-Jiu (1941 - 1942) din ordinul mareşalului Antonescu, „fiindcă s-a opus ca trupele române să lupte dincolo de Nistru”.
La acest lucru a contribuit şi o scrisoare pe care i-a trimis-o reprezentantului Germaniei la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger, urmare a discursului ostil al acestuia de la Sala „Aro”.
Nici în funcţia de şef al Marelui Stat Major, Nicolae Rădescu nu a activat foarte mult: octombrie - decembrie 1944, poziţie în care a ajuns după ce a fost înaintat în gradul de general de divizie şi apoi de corp de armată, ambele în rezervă, fiind reactivat după demisia generalului Gheorghe Mihail.
„Ca prim-ministru (1944 - 1945), a încercat să reziste presiunilor sovietice şi imixtiunilor lui Vâşinski în formarea unui guvern comunist. Silit să demisioneze, a emigrat, ajungând, în cele din urmă, în SUA şi devenind primul preşedinte al Comitetului Naţional Român (C.N.R. - guvernul român din exil, 1949 – 1950, fiind numit în această funcţie chiar de către Regele Mihai), apoi lider al Ligii Românilor Liberi”, mai povesteşte prof. dr. Florin Epure.
A murit în 1953, în New York, dar abia în 2000, la iniţiativa şi a dr. Ştefan Issărescu şi cu sprijinul prim-ministrului din acea vreme, Mugur Isărescu, rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Rădescu au fost reînhumate în ţară, în Cimitirul Bellu, cu onoruri militare şi de stat cuvenite unei asemenea personalităţi.
A rămas în istorie prin guvernarea sa - ca ultimă încercare de împotrivire la instalarea regimului comunist în ţară. A lăsat pentru urmaşii săi un „testament politic”: „La vârsta mea înaintată n-am mai sperat să trăiesc ziua în care să văd eliberarea ţării noastre. Unica mea speranţă a fost aceea de a îndeplini obiectivul vital de a stabili baze solide pe care lupta pentru eliberare va putea fi condusă de alţii. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu m-a cruţat până acum”, a spus generalul înainte de a muri.
Se încarcă comentariile...
