FOTO Povestea parcului unde s-a cântat pentru prima dată imnul, menţionat în „O scrisoare pierdută“

FOTO Povestea parcului unde s-a cântat pentru prima dată imnul, menţionat în „O scrisoare pierdută“

Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea - de ieri şi de azi - Foto colaj

Moşia „«Zăvoiul» din marginea oraşului”, care apare în „O scrisoare pierdută”, a lui Caragiale, nu este altceva decât locul unde s-a cântat la 1848, pentru prima dată, actualul „Imn Naţional al României”. La mai puţin de un deceniu de la acel moment, zona care se afla în proprietatea Mănăstirii Cozia se transforma într-una dintre „cele mai frumoase grădini publice ale Olteniei”, având o istorie fabuloasă.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Locul unde s-a cântat în premieră, în cadru oficial, actualul „Imn Naţional” nu era la vremea respectivă un parc propriu-zis, ci doar un zăvoi, un loc care ulterior s-a transformat în zonă de agrement. Istoria lui a început la 29 iulie 1848, când la Râmnicu Vâlcea răsuna „Deşteaptă-te, române!”, cântecul compus de Anton Pann pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureşanu. 
 
Evenimentul marca cinstirea victoriei revoluţiei şi sfinţirea stindardelor libertăţii naţionale. Peste decenii, I.L. Caragiale avea să menţioneze „Zăvoiul” în comedia de moravuri sociale şi politice „O scrisoare pierdută”, scrisă în 1884. După Revoluţia din decembrie 1989, „Deşteaptă-te, române!” a devenit imnul naţional al României.
 
„În mijlocul acelui câmp s-a făcut de onorabilul Magistrat o tribună împletită cu ramuri verzi de arbori şi un arc de triumf împletit cu flori… unde… s-au citit cele 21 puncturi din Constituţie… Într-acest pompos constituţiu, aflându-se şi d-l Anton Pann, profesor de musică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o musică vocală cu nişce versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”, avea să scrie comisar extraordinar al districtului Vâlcea, Dimitrie Zăgănescu, într-un raport către „Ministrul din Lăuntru” al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, la 30 iuli 1848, despre evenimentul marcat de „salve de arme detunătoare”, unde a fost prezent alături de prefectul judeţului şi Garda Naţională. 
 
Istoria parcului de astăzi, „Zăvoi”, din Râmnicu Vâlcea, este strâns legată de istoria lui Anton Pann. Acesta a fost un membru marcant al urbei de la poalele Capelei. Locuinţa condeierului şi tipografului, o casă în formă de culă, se mai păstrează şi astăzi, fiind Muzeul memorial Anton Pann, aflat în apropierea parcului. 
 
 
De la islaz comunal la una din cele mai frumoase grădini publice, datorită lui Barbu Ştirbei
 
Revenind la locul în care s-a scris istoria, în prima jumătate a secolului al XIX-lea aici era doar o pajişte împădurită, aflată în proprietatea Mănăstirii Cozia, unde păşteau vitele localnicilor. „O cârciumă a unuia Preda Mişcurici, arendaşul moşiei, şi un «dulap» pentru distracţii în zilele de sărbătoare ”aduceau (venit) pă fiecare vară până la lei două sute optzeci”, după cum consemna în cartea sa despre „Râmnicul de altădată”, unul dintre cei mai vârstnici scriitori ai Vâlcii, nonagenarul Constantin Mateescu. 
 
Dar începuturile oficiale ale parcului s-au scris abia doi ani mai târziu, odată cu vizita domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei care decide ca pe locul pajiştei să se construiască „alei pentru preumblarea obştii”, alocând în acest sens 100 de icosari, daţi din „visteria personală”. Se întâmpla în anul 1850, iar un an mai târziu aveau să demareze lucrările, care au durat cinci ani. 
 
Inscripţia de pe „fântâna cu obelisc”, de inspiraţie balcanică
 
Abia în 1856, aşa cum reieşea dintr-o inscripţie, care se regăseşte şi astăzi, de pe „fântâna cu obelisc”, „unde curgea apă prin gura unui leu”, cunoscută drept «Fântâna lui Ştirbei» sau «Fântâna lui Turbatu», după porecla celui care a construit-o, aveau să se finalizeze lucrările: „în amintirea înălţatului Domnitor Barbu Ştirbei care, prin ofisul din 9 august 1850, dat cu prilejul visitaţiei oraşului, a hotărât facerea acestei grădini pentru preumblarea obştească, hotărâre îndeplinită la 1856 de Zisu Dumitrescu, pe atunci prezident al magistratului”.
 
«Fântâna lui Turbatu» se aflată în apropierea localului «La bârlog», şi a căpătat această denumire datorită poreclei celui care a construit-o - Constantin Măldărescu, căruia i se spunea «Turbatu».
 
Fântâna există, de fapt, dinaintea Revoluţiei de la 1848, mai precis din 1844, şi reprezenta sursa principală de alimentare cu apă a oraşului, fiind reparată ulterior în anul 1896 şi închinată domnitorului Barbu Ştirbei. Lucrările au avut loc după inundaţiile din 1895 – 1896, când râul Olăneşti a fost îndiguit, iar parcul inaugurat din nou. Obeliscul, din piatra cenuşie, spun cunoscătorii, este de inspiraţie balcanică.  
 
Apele vindecătoare ale Zăvoiului, din „inima arterelor balneoclimaterice”
 
„Pe vremuri, constituia unul din importantele repere ale urbei, în spatele unor boschete se ascundeau odinioară izvoarele cu apă sulfuroasă, amintind că Râmnicul e «inima de la care pornesc arterele» celor trei reputate oraşe balneoclimaterice: Călimăneşti, Govora, Olăneşti”, mai menţionează scriitorul vâlcean. 
 
În acele timpuri şi mult după, localnicii aveau mare încredere în acţiunea vindecătoare a apelor Zăvoiului, dar neîntreţinute, acestea au secat. „Pe vremuri, la orele după-amiezii, veneau «la ape» bătrâni cu păhărele de metal sau sticle ca să tăifăsuiască şi să soarbă din lichidul tămăduitor”, recunoaşte Constantin Mateescu. 
 
 
Despăgubiri pentru cârciuma din zăvoi
 
„Moşia din marginea oraşului” se întindea la început pe 13 hectare, din care ulterior o parte avea să fie ciuntită de stadionul sportiv. Însă, nu toată suflarea oraşului s-a dovedit bucuroasă de noua construcţie. Preda Mişcurici, cel care deţinea cârciuma din zăvoi şi care era şi arendaşul unei moşii învecinate, numită Inăteşti, s-a plâns conducerii Mănăstirii Cozia, în proprietatea căreia era de fapt: „cinstitului arhimandrit şi năstavnic al sfintei Mănăstiri Cozia” că autorităţile locale „n-au făcut cunoscut mării sale a cui este Proprietatea”, motiv pentru care nu a mai avut „stăpânire asupra zăvoiului”, după cum menţiona ulterior Constantin Mateescu. 
 
Şi chiar dacă terenul nu îi aparţinea, o comisie a stabilit nişte despăgubiri  pentru «zăvoiul dintre râuri», iar conflictul s-a aplanat. Locul islazului avea să fie luat de „una dintre cele mai frumoase grădini publice ale Olteniei, cu vegetaţia rară şi luxuriantă”, care avea în vecinătate dealul la poalele căruia s-a construit târguşorul.
 
„Zăvoiul vremurilor de demult era mai rustic, pierdut într-o natură abundentă şi tentaculară. Modificările ce s-au efectuat în timp au atenuat o parte din farmecul ''nativ" al parcului”, avea să povestească peste secole scriitorul vâlcean. O parte dintre arborii seculari de astăzi au fost plantaţi în 1870.
 
Poarta actuală de la intrare, după modelul original, iar statuia lui Ştirbei neinagurată, de un secol
 
Intrarea în parc s-a făcut la începuturi pe un pod de piatră construit deasupra unui iaz în care se aduna apa de ploaie, loc care s-a păstrat până în zilele noastre, transformându-se între timp într-un frumos lac, simbol al parcului. 
 
Poarta de astăzi, de la intrarea în parc, este concepută după modelul original, ambele construite ca un triptic, din lemn sculptat, în stil oltenesc. Abia în urmă cu 100 de ani, între 1912 - 1914, administraţia a ridicat, aproape de intrarea principală, un monument închinat domnitorului Barbu Ştirbei, care nu a fost inaugurată niciodată. Sculptura, executată în stilul epocii este un ansamblu de lucrări în care regăsim bustul domnitorului în uniformă militară, dominat de trupurille unei femei şi ale unui bărbat „ce-şi odihneşte braţele pe trunchiul necioplit din piatră, într-un gest de pietate şi durere”. 
Sculptorul Constantin Mihăilescu, mort în 1928, nu a primit nici o răsplată pentru truda sa.
 
Stabilimentul băilor „oferea bolnavilor ape de sulf şi apă sărată, transportată în sacale”
 
Tot la intrarea în parc, în partea stângă a existat un stabiliment de băi, ce a apărut după inundaţiile din 1895 - 1896, ce „oferea bolnavilor ape de sulf şi apă sărată, transportată în sacale de la Ocnele Mari (unde există de mii de ani o exploatare de sare – n.r.) şi încălzită cu bolovani încinşi în foc…”. Ulterior stabilimentul s-a transformat în restaurant şi apoi în pavilion de tir. Până după Revoluţie, aici au funcţionat Băile Comunale şi un ştrand. 
 
 
„Zăvoiul era înzestrat, în anii dinainte de război, şi cu un ştrand, pe vremea aceea printre cele mai modene din ţară. Bazinul de înot, cu apă limpede din râul Râmnic (Olăneşti - n.r.), primea în fiecare vară mii de amatori ai sportului. Bufetul, unde se serveau bere la ţap şi halbă şi cele două trambuline, cabinele vopsite în alb şi duşurile, vecinătatea vegetaţiei colosale a Capelei, mirosul special al apei şi umbreluţele deschise de pe plajă sau melodia "O, Maria Magdalena" transmisă obsesiv prin megafonul administraţiei importat din Anglia, toate acestea închideau în ele un spaţiu de bucurie nebună şi iresponsabilă ce însemna, probabil, însăşi tinereţea”, avea să descrie locul mai târziu, scriitorul nonagenar.
 
Astăzi, în locul lor a răsărit singurul Hotel - Muzeu din România, o investiţie privată, de patru stele.
 
Lacul din Zăvoi - simbolul de la începuturi al parcului, pe vremuri găzduia lebede 
 
Încă de la începuturi, atracţia parcului a fost iazul – lacul de mai târziu, care era „învecinat în latura de miază-noapte cu aleea Cupidon, iar în cea opusă cu aleea principală, Brătianu”. Până în urmă cu câţiva ani, „în timpul verii, trecătorii puteau vedea alunecând pe lacul copleşit de sălcii plângătoare lebede semeţe şi şase-şapte bărci de două locuri, vopsite în alb, ce acostau la un debarcader improvizat pe aleea Brătianu”. Între timp, lebedele au dispărut, ca şi hidrobicicletele de mai târziu. 
 
În timpul iernii, lacul încă mai este căutat de tineri, acum ca şi în urmă cu un secol şi jumătate, pentru patinaj. „Sub sălciile înzăpezite se consumau acrobaţii spectaculoase, dar se făceau şi primii paşi pe gheaţă”.
 
Poduri de beton peste apă, în locul podurilor chinezeşti
 
„În locul podurilor de beton de astăzi se arcuiau cu graţie două poduri chinezeşti făcute din trunchiuri albe de mesteacăn ce sugerau ceva din lumea filmelor de mai târziu ale lui Walt Disney”, mai aflăm tot din „Râmnicul de altădată”, în care se pomeneşte şi despre un „chioşc grefat pe trunchiul unui imens stejar, cu trepte în spirală ce se terminau cu un "pridvor", o ştrengărie sau o farsă a unei minţi isteţe, ce întâmpina vizitatorul pe aleea principală, Brătianu”, care a fost refăcut în zilele noastre. Aici se fotografiau pe vremuri localnicii şi turiştii şi o mai fac şi astăzi. 
 
Piticii de piatră, dintre cascadele artificiale, dispăruţi fără urmă
 
Iar din Zăvoiul de altădată a mai dispărut ceva – nişte pitici de piatră „de o expresivitate remarcabilă, nu le cunoaştem provenienţa, dădeau o notă inedită peisajului. Pe o fotografie de la 1915 se văd piticii tolăniţi în iarbă, pe malul lacului, printre cascade artificiale de apă şi plante meridionale. Un fotograf cu aparat pe trepied şi cu burduf de pânză neagră imortaliza copiii îmbrăcaţi în haine incomode, de duminică, sub protectoarele priviri lucind de lacrimi ale părinţilor. Piticii au dispărut după război, după o existenţă de aproape cinci decenii, ca să apară mai târziu în curtea rezidenţei primului secretar al judeţenei de partid, pe Bulevard. Azi, nu li se mai ştie urma”, se mai precizează în „Râmnicul de altădată”.
 
Plăcile de marmură de la izvorul cu apă
 
În 1968, o placă de marmură, concepţia profesorului Vasile Roman, a fost montată în parc în memoria evenimentului istoric petrecut aici în vara anului 1848. După Revoluţie, tot pe locul unde se află „Fântâna din Zăvoi”, un izvor aflat pe aleea care face legătura între cele două mari intrări în parc, a mai fost montată o placă pe care au fost inscripţionate următoarele: „Deşteaptă-te, române. 1848, 29 Iulie – 1989, 22 Decembrie. Atunci ca şi acum imnul tuturor românilor.”
 
În 1995, odată cu modernizarea parcului, cele două plăci au fost înlocuite. În timpul lucrărilor s-a încercat recaptarea izvorului „pierdut” care alimenta odinioară fântâna, fiind construit un edificiu din marmură, în formă de cruce. Pe pereţii acestuia sunt şase plăci de marmură, fiecare purtând câte o inscripţie care face referire la evenimentul de la 1848.
 
Bârlogul urşilor, devenit acum bar
 
Grădina zoologică a Râmnicului a fost găzduită o perioadă de parcul Zăvoi, pe timpuri. De atunci au rămas trei clădiri, cu o arhitectură mai deosebită. Una dintre ele este folosită astăzi ca local, pe timp de vară. Pe vremuri însă reprezentau bârlogul urişilor, motiv pentru care şi-a păstrat denumirea şi în zilele noastre: „La bârlog”.
 
În parc, astăzi, printre copacii seculari, regăsim un restaurant cu terasă, pe lacul cu fântănă arteziană în mijloc şi sediul Teatrului Municipal Ariel. Locul construcţiilor de altădată a fost luat de multe spaţii pentru joacă şi pentru mişcare dotate cu aparate de fitness, un loc pentru iubitorii de role, skateboard şi parkour,  bazin cu nuferi, broaşte ţestoase şi peşti coloraţi şi multe altele.

 

Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea - de ieri și de azi - Foto colaj

Imagini din aceeasi galerie
  • Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea - de ieri și de azi - Foto colaj
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - stabilimentul băilor; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - cascada de pe lac; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - casa din copac de pe malul lacului; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - fântâna; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - lacul; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - pod peste lac; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - alei; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - vedere aeriană; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată -statuia lui Barbu Știrbei; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - alei; Foto: limbimoderne.blogspot.comoderne.blogspot.com
  • Fotografii de colecție cu Parcul Zăvoi - Râmnicu Vâlcea de altădată - ilustrată de la 1905; Foto: limbimoderne.blogspot.com
  • Barbu Știrbei, Foto: FB Biblioteci Vâlcene
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările