Nunţile tradiţionale de altă dată, la care nimeni nu avea voie să lipsească. Ce daruri ofereau nuntaşii mirilor

Nunţile tradiţionale de altă
dată, la care nimeni nu avea voie să lipsească. Ce daruri ofereau nuntaşii
mirilor

Nunta din zona Munteniei în anul 1938 FOTO Muzeu Gravor Gabriel Popescu

Dacă astăzi petrecerea de nuntă a devenit o afacere din care au de câştigat, în general, doar firmele specializate în organizarea de evenimente, în secolul trecut căsătoria dintre doi tineri reprezenta cel mai fericit moment la care participa toată suflarea comunităţii.

Astăzi, nunta în România urbană şi rurală deopotrivă înseamnă reguli şi obligaţii impuse de tradiţii care nu ne aparţin, împrumutate multe dintre ele de peste ocean. În urmă cu un secol, căsătoria dintre doi tineri angrena tot satul. Absenţa de la marea masă atrăgea de la sine oprobriu general, iar respectivul nu mai avea zile bune în comunitate. Aveau permisiunea să nu-i conducă pe miri spre o nouă viaţă doar cei bolnavi sau în doliu.

Stărostia

Nunta tradiţională românească dura mai ceva ca în poveşti. Odată anunţată veste că doi tineri s-au înţeles să formeze un cuplu, fiecare membru al comunităţii îşi lua rolul în serios. Primul pas, cererea în căsătorie (stărostia sau peţitul) fără de care nunta nu se putea finaliza. Era de datoria mirelui să-şi găsească cei mai destoinici bărbaţi din localitate, oameni bine văzuţi, dar mai ales pricepuţi în ale vorbelor. Peţitorul principal se numea staroste sau vornic şi era cel care conducea întreg ceremonialul, Principala lui calitate era darul oratoriei şi al improvizaţiei. Prin vorbă, trebuia să fie în stare să-l convingă pe tatăl viitoarei mirese să accepte să dea fata pentru măritat.

Îmbrăcat în haine de sărbătoare, călare pe cal şi neapărat cu plosca plină cu rachiu, mergea la părinţii fetei. Spectacolul îmbunării părinţilor începea încă din poarta casei. Dacă părinţii fetei acceptau cererea în căsătorie, atunci plosca era destupată şi începea ”cinstea”, de fapt prima petrecere dintr-un lung şir care avea să vină.

Aşezatul

Cea de-a doua etapă, la fel de importantă ca peţitul, era ”aşezatul”, un fel de logodnă de astăzi, când cei doi tineri anunţau oficial că formează un cuplu. În fapt, părinţii fetei o încredinţau viitorului soţ în faţa unui preot şi a bătrânului satului. Evenimentul se petrecea în curtea socrilor mici. Preotul le explica tinerilor că această nouă etapă din vaţa lor nu va dura un moment, ci întreaga viaţă şi va atrage după sine greutăţi şi responsabilităţi. Odată ce tinerii îşi dădeau acceptul şi confirmau că au înţeles să se respecte reciproc până la finalul vieţii, avea loc un ritual care diferea de la o zonă la alta. În general se ţinea o slujbă, se rostea  ”Tatăl nostru”, iar viitorii miri primeau inelele de logodnă care erau înmânate de către preot.

 Apoi urma petrecerea la care participau membrii de vază ai comunităţii, dar şi sătenii. Logodna era un fel de testare a viitorului ginere. Nu dura mult, doar câteva luni, dar în acest timp bărbatul trebuia să dea dovadă că este apt să aibă grijă de femeia aleasă. Dacă nu se ridica la pretenţiile socrilor mici, fata avea dreptul să aleagă un alt tânăr mult mai destoinic, fără să-şi atragă dispreţul din partea comunităţii din care făcea parte.

FOTO Muzeu Gravor Gabriel Popescu

Depăşită şi această etapă, se stabilea data nunţii. De regulă, petrecerea avea loc toamna, după postul Sfintei Mării, iar explicaţia pentru alegerea acestui moment din an ţine de faptul că atunci se terminau lucrările la câmp, culegerea roadelor şi, cum altfel, se făcea vinul. De cheltuielile pentru petrecerea de nuntă se ocupau ambele cupluri de părinţi. Se tocmeau lăutarii, babele care se ocupau de prepararea mâncării, se tăiau vite şi se prepara vinul şi rachiul. Cantintăţile erau impresionante pentru că la marea masă participau sute de persoane, iar bucate puţine puse în faţa invitaţilor atrăgea după sine ghinion şi sărăcie pentru noua familie, era convingerea bătrânilor.

Naşii, mai mari în rang decât părinţii

Alegerea naşilor nu se făcea la întâmplare. Naşii, în tradiţia românească, reprezentau părinţii spirituali în adevăratul sens al cuvântului. Nu aveau doar rol decorativ, ba din contră, erau chiar mai mari în ”rang” decât părinţii biologici ai tinerilor.

Invitaţia la nuntă era la fel, un moment important. Din partea fetei plecau prin sat vestitoarele - domnişoarele de onoare - fete tinere, neprihănite, alese cu atenţie de mireasă, iar din partea bărbatului erau desemnaţi vorniceii. Toţi mergeau din casă în casă şi chemau oamenii la nuntă, vinerea, de la primele ore ale dimineţii. Se începea de la oamenii de vază ai localităţii, dar nici sărmanii nu erau uitaţi. Aşa cum am mai spus, refuzul nejutificat nu era văzut cu ochi buni.

Chemătorii

Ţinuta chemătorilor era specială. Pentru a fi identificaţi, purtau floare albă la pălărie şi un toiag (brad în unele zone) împodobit cu panglici colorate şi flori. Evident, plosca plină cu vin era nelipsită. Practic acest recipient tradiţional era un fel de pecete. Simplul fapt că ai băut din plosca oferită de miri însemna că ai acceptat invitaţia la nuntă. Invitaţia era orală, în versuri de multe ori, iar chemătorii aveau neapărat darul oratoriei.

”Mirele nostru vestit

Azi prin mine v-a poftit

Să faceţi o cale

Pân’ la curtea dumisale,

La un scaun de odihnă

Şi un pahar de băutură

Şi mai multă voie bună

Eu sunt sol împărătesc

La curtea lui vă poftesc

Şi dacă mi-ţi asculta

Cuşma din cap mi-oi lua

Pân’ la pământ m-oi pleca,

Dumneavoastră m-oi ruga

Să faceţi bine să veniţi

Dară să nu bănuiţi”.

În tot acest timp, la casa miresei are loc o adevărată desfăşurare de forţe. Fata avea obligaţia să se îngrijească de cămaşa albă şi de pălăria mirelui, dar şi de cămaşa ei, ambele cusute în casă pe pânză de borangic. Apoi trebuia să se îngrijească de ştergare albe pe care trebuia să le ofere părinţilor, naşilor, rudelor apropiate, prietenilor. Straiele de nuntă erau speciale – ca şi astăzi dealtfel - şi nu erau purtate decât în ziua căsătoriei, ulterior erau păstrate în lada de zestre.

La tot acest ritual participau toate neamurile şi prietenele apropiate ale miresei. Acestea din urmă, neapărat fete nemăritate, se ocupau să coacă turta miresei. Turta urma să fie ruptă de către viitoarea soţie deasupra capului şi împărţită apoi fetelor.

Zestrea

Şi pentru ca mireasa să pornească bine în noua sa viaţă nu se putea să părăsească locuinţa părintească fără zestre. Pentru dotă se pregătea un car special în care erau încărcate absolut toate bunurile oferite de părinţi fetei.

Muzeul ”Gravor Gabriel Popescu” din Vulcana Pandele (judeţul Dâmboviţa) a publicat pe contul ofical de Facebook un document original în care era trecută zestrea miresei. De la pământuri până la ultima batistă ţesută în casă, totul era trecut cu mare atenţie de către părinţii fetei în actul care dovedea averea cu care tânăra fusese înzestrată. (FOTO)

Docuement care prezenta zestrea miresei FOTO Muzeu Gravor Gabriel Popescu

”Plânge mirescă cu jele”

Ziua nunţii era obigatoriu duminica şi începea dis-de-dimineaţă cu gătitul mirilor. În funcţie de zonă, ritualul putea dura ore bune. Curios este că acest ceremonial era extrem de trist, iar participantele – femeile îndrudite cu mireasa – cântau cântece de jale.

”Plânge mirească cu jele

Că n-oi mai purta petele

Nici în degete inele,

Şi nici în urechi cercei,

Nici n-oi şedea cu flăcăi

Cununiţa ta cea verde

Cum te scoate dintre fete

Şi te dă între neveste!

Şi cununa cea de flori

Te scoate dintre feciori

Şi te pune-ntre nurori!

Cântaţi, frate, şi horiţi

Până sunteţi la părinţi;

Cântaţi fete, horile

Şi vă purtaţu florile;

După ce v-aţi mărita

Horile nu-ţi mai juca,

Florile nu-ţi mai purta”

Din Transivlania şi până în Moldova şi Nordul Munteniei cântecele care însoţeau mireasa până la biserică nu făceau altceva decât să-i amintească fetei că a lăsat în spate traiul dulce al tinereţii pentru viaţa grea de nevastă.

”Foaie verde ş-un dudău/ Bine mai trăiam flăcău

Nici mirii nu erau scutiţi de jale în timpul ritualului de gătire. Vorniceii aduceau lăutari care interpretau acelaşi tip de cântece care aminteau constant de despărţirea de libertate.

”Foaie verde ş-un dudău

Bine mai trăiam flăcău

Când eram la taică-meu

Că-ncălecam pe calul meu

Calul meu şi şaua mea.

Încălecam când voiam

Şi plecam unde doream,

Puneam piciorul în scară

Şi plecam în lumea mare

Mă culcam pe iarba moale,

Fără fir de supărare”

Sunt doar câteva din versurile cântate de lăutari, în zona Dobrogei, la casa mirelui în timpul pregătirii pentru nuntă.

FOTO Muzeu Gravor Gabriel Popescu

Petrecerea

Petrecerea începea în amurg, iar fiecare invitat aducea daruri. Atunci nu bani erau oferiţi mirilor de către invitaţi, ci bunuri de care aveau nevoie în noua lor viaţă, de la animale până la alimente sau unelte necesare la munca câmpului. Darurile erau primite de mireasă, cele mai consistente din partea rudelor, erau prezentate frumos, iar tânăra nevastă mulţumea şi poftea invitaţii la masă.

Bucatele pentru masa cea mare erau pregătite de babele iscusite ale satului. Pregătirile începeau încă de joi, iar femeile nu lucrau contra cost. Tradiţia populară românească spune că întreaga comunitate este într-un fel responsabilă pentru ca viitoarea familie să intre cum se cuvine în noua viaţă.

Aşezarea la masă

După cununia religioasă, vorniceii intrau din nou în rol. De data aceasta, chemau oamenii la masa cea mare. Aşezarea la mese nu se făcea haotic, dar nici nu exista un maestru de ceremonii pentru că oamenii satului îşi cunoşteau locul tradiţional.

Femeile erau aşezate la masă separat de bărbaţi. Mirele – de acum bărbat – stătea în capul mesei, la dreapta lui se aşeza naşul şi abia după el se aşeazau şi ceilalţi nuntaşi. Era o ierarhie bine ştiută, oamenii cu stare, fruntaşii satului erau lăsaţi să stea mai aproape de ginere şi de naş, iar sărmanii aveau şi ei locul lor, mai la urmă. Toţi bărbaţii stăteau pe aceeaşi latură a mesei. Acelaşi respect pentru rang şi avere se întâmpla şi de partea femeilor. Mireasa în stânga mirelui, iar apoi naşa şi restul femeilor, toate pe aceeaşi parte de masă.

Socrul mare avea rolul să ridice primul paharul şi să invite nuntaşii să guste din bucate şi din rachiu.

Petrecerea dura ore în şir, uneori chiar mai multe zile. În mijlocul petrecerii, de regulă după miezul nopţii, naşa scotea vălul miresei din cap şi îi oferea un testemel (năframă), semn că a devenit nevastă, iar mireului îi era înlocuită pălăria de gală cu o căciulă de om căsătorit.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: