Soldatul care trăieşte cu trei schije în spatele globului ocular: „M-am simţit mereu norocos, protejat de forţa divină“

Soldatul care trăieşte cu trei schije în spatele globului ocular: „M-am simţit mereu norocos, protejat de forţa divină“

La 29 de ani, Marian Nicula lupta pentru menţinerea păcii în Afganistan

La 35 de ani, plutonierul major Marian Nicula este, de o săptămână, cetăţean de onoare al Piteştiului. Acum 6 ani se afla în Afganistan. A fost grav rănit în urma unei explozii care l-a lăsat cu sechele pe viaţă. A suferit mai multe interventii chirurgicale, dar în ciuda eforturilor medicilor încă mai are trei schije în spatele globului ocular şi mai vede doar 3% cu ochiul respectiv. Şi-a păstrat optimismul, tonusul şi se consideră un norocos.

Ştiri pe aceeaşi temă

La 29 de ani plutonierul major Marian Nicula pleca, aşa cum au făcut-o mulţi alţi soldaţi români care au luptat în teribilele teatre de luptă, într-o misiune de menţinere a păcii în Afganistan. N-a fost o decizie uşoară, dar stimulentul financiar, curajul tinereţii şi încrederea în propriile forţe i-au spus că face pasul corect.

„Familia a fost alături de mine, chiar dacă în adâncul sufletului poate nu dorea să plec. Am avut în cele din urmă binecuvântarea mamei şi am plecat cu unitatea din care făceam parte, UM 1971 – Căpitan Ştefan Soverth, în Afganistan, în zona Zabul. Practic, o misiune de menţinere a păcii, de apărare a zonei, împotriva atacurilor talibane”, povesteşte, pentru Adevărul, plutonierul major Marian Nicula.

La trei luni de la începerea misiunii sale în Afganistan, a avut ghinionul să fie victima unei confruntări armate şi şansa să-i supravieţuiască. Teribila zi din 2011 îi va rămâne în minte toată viaţa. Halucinantul film care i-a schimbat viaţa, derulat cu o viteză uluitoare, i se mai arată şi acum în vise, la şase ani de la explozia care putea să-i fie fatală.

„Ziua accidentului a fost una obişnuită. Aveam de făcut patrule de-a lungul autostrăzii, cu scurte opriri în bazele de patrulare româneşti. Am auzit că o bază fusese atacată şi trebuia s-o sprijinim. Asta am şi făcut. Ne-am îmbarcat şi am plecat imediat. După câţiva kilometri, gloanţele au început să lovească blindajul maşinii de luptă: ajunsesem în zona inamicului. Toată patrula a răspuns cu foc. La un moment dat îmi curgea ceva pe obraz, însă eram obişnuit cu soarele şi echipamentul greu, care te face să transpiri. Dar nu era transpiraţie... Am pus mâna şi am văzut sânge pe palma mea. Totul se întâmplase într-o fracţiune de secundă, că nici nu mi-am dat seama, însă schijele îşi atinseseră ţinta. Am sperat că-i doar o zgârietură, însă nu a fost aşa. Camarazii m-au tras de-o parte, mi-au acordat primul ajutor medical. În acel timp comandantul de pluton transmitea raportul MEDEVAC. Atunci am realizat că eram rănit. Focul a încetat, inamicul se retrăgea. Sanitarul mă bandajase şi, înainte de a veni elicopterul, mi-am dat bandajul jos şi am realizat că nu mai văd”, povesteşte plutonierul major.

Cu o viteză la fel de ameţitoare i s-au succedat în minte mii de gânduri. Cele mai multe, din grijă pentru cei de acasă. „Primul gând s-a îndreptat către mama, cum să-i spun ce mi s-a întâmplat şi cum o voi putea linişti. Prima senzaţie a fost cea de teamă: acel sentiment că nu voi mai fi cum eram, că nu-mi voi mai putea realiza visurile”, mai povesteşte plutonierul major Marian Nicula.

Abia mai târziu, pe patul de spital, a conştientizat cât de gravă era situaţia. „Familia a fost contactată de reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale, iar eu am fost evacuat în Germania, unde am stat trei luni şi unde am fost supus mai multor intervenţii chirurgicale. În ciuda eforturilor medicilor, încă mai am 3 schije în spatele globului ocular şi mai văd doar 3% cu ochiul stâng. După 3 luni am fost transportat în România, la Spitalul Militar Central, unde am mai suferit alte două operaţii şi unde am stat internat încă două luni”, mai spune Marian Nicula.

Întoarcerea acasă a fost emoţionantă, plină de frământări, dar benefică pentru recuperarea sa. „A fost importantă dragostea celor din jur, sprijinul moral şi încurajările lor. Ceea ce m-a făcut să realizez că sunt apreciat pentru ceea ce reprezint ca persoană. Lângă mine au fost şi colegii şi superiorii, care mi-au facilitat reînceperea activităţii militare. Dumnezeu a fost cel mai important, m-a întărit, m-a ajutat să nu mă dau bătut, să merg mai departe, să-mi îndeplinesc visurile şi să-mi găsesc echilibrul psihic. M-am simţit mereu norocos şi protejat de forţa divină”, mai spune plutonierul major Marian Nicula. Este căsătorit, iar de anul acesta, a devenit şi tăticul unei fetiţe sănătoase şi frumoase.
 
Invictus reprezintă a doua familie pentru mine“
 
Este implicat în proiectul Invictus şi se consideră o persoană dinamică, disciplinată şi mai ales puternică, tocmai datorită dificultăţilor pe care le-a învins.

„Am o familie unită şi sunt un om activ. Fac sport, alerg şi merg pe bicicletă. În proiectul Invictus am camarazi care au trecut prin momente grele şi care au reuşit să le şi depăşească, aşa cum am făcut şi eu. Am ales să fim învingători. Invictus reprezintă a doua familie pentru mine. Sportul a devenit un stil de viaţă pentru mine. Acum mă deconectează după o zi de muncă, mă energizează. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că a fost lângă mine şi m-a ocrotit, îmi doresc sănătate, iar restul dorinţelor le voi îndeplini cu voinţă şi putere”, mai spune Marian Nicula.
 
Crăciunul 2017 i-a adus, la şase ani de la accident, titlul de „Cetăţean de onoare al Municipiului Piteşti”. „Acest titlu reprezintă un stimulent de a sluji mult mai bine comunitatea piteşteană oriunde aş fi“, spune mărturiseşte plutonierul major Marian Nicula. Este unul dintre multele titluri pe care le-a primit de la întoarcerea sa în ţară, printre care şi medalia „Serviciul credincios cu însemne de război”, înmânată în 2012 de preşedintele de atunci al României, Traian Băsescu.
 
     

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările