INTERVIU Lola Astanova, considerată cea mai sexy pianistă din lume: „Este amuzant să aud «experţi» care acţionează doar în baza stereotipurilor vizuale“

Originară din Uzbekistan, Lola Astanova (32 de ani) trăieşte din 2001 în America şi a devenit faimoasă pentru modul în care interpretează compoziţiile lui Chopin, Liszt şi Rahmaninov. La concerte şi filmări se îmbracă în rochii scurte şi poartă pantofi cu toc, dar nu asta e important: acum şase ani a avut un concert solo la prestigiosul Carnegie Hall din New York. Lola Astanova a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“.

Postările Lolei Astanova, în care îşi arată picioarele lungi şi chipul de fotomodel în timp ce cântă la pian, atrag mii de comentarii de la fani. Astanova a început să cânte la pian de la 6 ani şi a studiat la Conservatorul de Stat „Ceaikovski“ din Moscova, luând lecţii de la reputatul profesor Lev Naumov. La 8 ani, Lola Astanova susţinea deja concerte în toată Europa. În urmă cu şase ani, a susţinut un concert solo la prestigiosul Carnegie Hall din New York.

Programul special de televiziune All-Star Orchestra „Visions of New York“, în care Astanova a interpretat „Rapsodia Albastră“ a lui Gershwin, alături de Gerard Schwarz şi All-Star Orchestra, a fost recompensat cu Premiul Emmy în 2016. Lola Astanova a susţinut mai multe concerte alături de celebrul Andrea Bocelli.

În 2008 a susţinut un concert la New York la celebrul pian Steinway al lui Vladimir Horowitz. Lola Astanova a cântat pe 19 ianuarie 2012 la un concert la Carnegie Hall, concert prezentat de faimoasa actriţă Julie Andrews, laureată a Premiului Oscar. Graţie stilului vestimentar şi apariţiilor sale, Lola Astanova a apărut în numeroase reviste de top precum „Vogue“ şi „People“.

Lola Astanova are nu mai puţin de 369.000 de urmăritori pe Instagram şi aproape 240.000 de fani pe Facebook.

„Weekend Adevărul“: Care a fost principalul motiv pentru care te-ai îndrăgostit de pian?

Lola Astanova: Mama a fost profesoară de muzică, aşa că eu cred că atunci când m-am născut, pianul era deja o parte din viaţa mea. Cred că e ceva înnăscut, pianul e în sângele meu.

Cum ai descrie relaţia ta cu pianul?

Este precum căsătoria: nu pot trăi cu el şi nu pot trăi fără el (râde).

Tu nu reprezinţi imaginea clasică de pianistă: cu rochie lungă şi, eventual, cu petale de trandafiri pe clape. De ce?

Deoarece sunt o fată modernă care vrea să progreseze şi să nu încerce constant să recreeze trecutul. Acel tip de pianistă cu rochie lungă aparţine secolului al XIX-lea, când era ceva minunat şi natural. Dar acea lume nu mai există şi acest lucru nu este ceva bun său rău, pur şi simplu asta este. Bănuiesc că pe măsură ce îmbătrânim devenim mai nostalgici în ceea ce priveşte trecutul, însă asta nu înseamnă că trebuie să ne mişcăm constant în cerc.

Eşti chiar opusul muzicianului clasic: eşti modernă, dinamică şi sexy. Când ai decis să fii un muzician diferit ca stil şi ţinută vestimentară?

Nu a fost un moment când am „decis“ să fiu diferită. Nu este ceva ce încerc să fac pentru a genera atenţie sau controverse. Sunt eu, pur şi simplu. Cânt în felul în care simt, aleg ţinutele care îmi plac şi nu este vreun plan ascuns în spatele felului meu de a fi (râde).

„Partea vizuală e un bonus“

Eşti considerată cea mai sexy pianistă din lume şi prezenţa ta este la fel de puternică precum modul în care ataci clapele. Cum e să fii sexy în lumea muzicii clasice?

În vechea lume clasică, a fi „sexy“ era de fapt ceva nefavorabil şi e amuzant să văd unii aşa-zişi „experţi“ care acţionează doar în baza unor stereotipuri vizuale şi a unor idei arhaice care nu au nicio legătură cu muzica. Dar opiniile lor nu mă fac să am insomnii. Audienţa mea este reprezentată de lumea noii muzici clasice şi constă în oamenii care sunt moderni, adogmatici şi în oamenii liberi care iubesc această muzică, care vin să se bucure de ea şi pentru care partea vizuală este doar un bonus.

Există aceste „idei“ în lumea muzicii clasice că dacă o femeie este atrăgătoare şi bine îmbrăcată nu poate fi un muzician bun. Te-ai confruntat cu astfel de preconcepţii?

Din păcate, asemenea idei sunt în fiecare domeniu profesional, iar în lumea muzicii clasice aceste idei preconcepute sunt în mod special evidente. Cu toate astea, oamenii care le susţin nu par să realizeze cât de sexiste, medievale şi arhaice sunt aceste opinii ale lor. Chiar zilele trecute ascultam mai multe înregistrări vechi ale unor faimoşi pianişti clasici şi m-am gândit că dacă eu aş fi cântat la pian cu un asemenea număr de inexactităţi tehnice, greşeli flagrante, note greşite, ritmuri greşite etc., aş fi fost crucificată. Şi cu toate astea, nimeni nu pare să se plângă, pentru că acei pianişti erau nişte oameni în vârstă, distinşi şi aveau costume potrivite.

Ai declarat la un moment dat că nu îţi place muzica clasică a zilelor noastre. De ce?

Dacă te referi la muzica atonală, atunci îţi pot spune că nu îmi place deoarece nu cred că muzica poate fi creată doar dintr-un pur exerciţiu intelectual, care este originea marii părţi a muzicii atonale. Cineva decide să fie diferit de dragul de a fi diferit, şi ca rezultat, acea muzică este neplăcută de ascultat şi interpretat. Nu cunosc pe cineva care ar putea să stea la un întreg concert cu o astfel de muzică.

Manageri cu vederi înguste

Ai spus la un moment dat într-un interviu că industria muzicii clasice „este marcată de lipsă de respect pentru audienţă, lipsă de creativitate, cinism, indiferenţă şi restricţii fără sfârşit. Iar asta e ironic când realizez că Bach, Mozart, Beethoven, Paganini, Liszt, Chopin, Wagner – marile nume care au creat muzica clasică – erau cu toţii uriaşi ai spiritului uman, liberi, îndrăzneţi, fără teamă şi spectaculoşi în exprimările lor“. Cum ar putea fi explicat acest paradox?

Cred că întrebarea ta ar fi mai potrivită pentru un psiholog decât pentru un muzician (râde). Dar poate că unul dintre motive este acela că oamenii care manageriau organizaţiile ce se ocupau cu concerte de muzică clasică, ca şi unii artişti, sunt şi erau mediocri, incompetenţi şi cu vederi înguste. În loc să creeze condiţii pentru muzică şi pentru artişti, aceşti oameni pun tot domeniul muzicii clasice în spatele unui geam etanş, îl sufocă şi atacă şi îi depreciază pe cei care au alte idei. Unii dintre aceşti oameni încă operează în această industrie, dar asta nu mai contează, cei mai mulţi artişti pot vorbi acum direct cu publicul lor.

Profesorul Lev Naumov a descris felul tău de a cânta la pian ca „rar şi cu adevărat genial“. Ai primit vreun compliment mai frumos de-atât?

Valoarea cuvintelor diferă în funcţie de cine le spune. Şi, cu toate că sunt mişcată de tot felul de complimente şi comentarii – şi nu le iau niciodată de bune, să auzi acele cuvinte de la unul dintre cei mai mari experţi în domeniul meu profesional a fost ceva extraordinar de special. Eram foarte tânără când am studiat cu Naumov şi de atunci am întâlnit şi am lucrat cu mulţi muzicieni incredibili, dar nu cred că am întâlnit vreodată pe cineva care să înţeleagă materialul din care e făcută muzica mai profund decât Lev Naumov. A fost un adevărat fenomen.

Cum a fost să susţii concerte cu Andrea Bocelli?

Andrea este un alt exemplu de persoană absolut unică şi incomparabilă. Andrea Bocelli este o persoană cu multe daruri şi foarte de treabă, dar e mult mai mult decât atât... Are această aură şi prezenţă incredibil de puternice şi când eşti lângă el te simţi ca şi cum ai sta lângă un înger. Am avut plăcerea să concertez alături de Andrea de mai multe ori până acum şi de fiecare dată a fost o experienţă memorabilă.

„Apreciez mult România şi oamenii săi cu minţi strălucite“

În 2016 ai interpretat propriul tău aranjament al celebrei „La Campanella“ a lui Liszt ca duet cu chitară electrică. Cum a fost acea experienţă? Te-ai gândit să interpretezi o simfonie clasică împreună cu o trupă rock? Cu ce trupă visezi să concertezi?

A fost o experienţă fascinantă. Ador ideile noi şi progresive şi întotdeauna mi-a plăcut să amestec diferite genuri şi stiluri, trecut şi viitor, şi să experimentez. Cât despre concertul meu de vis, mi-aş dori enorm să concertez cu trupa Queen! Sunt un mare fan al trupei, muzica lor mă inspiră neîntrerupt şi a avut un impact imens asupra mea ca muzician.

Chopin a spus la un moment dat: „Simplitatea este realizarea finală. După ce ai interpretat o vastă cantitate de note şi mai multe note, simplitatea este cea care iese la suprafaţă ca recompensa supremă a artei“. Eşti de acord cu Chopin?

Aş fi 100% de acord, dar să ajungi acolo îţi poate lua o viaţă întreagă, chiar dacă eşti un geniu.

Pe când un concert în România?

Îmi pare rău că nu am concertat până acum în România, deoarece vă apreciez mult ţara şi oamenii cu minţi strălucite care o populează, însă sper să vin să cânt la Bucureşti în anii următori. Ar fi o plăcere să vă vizitez ţara. Mulţi dintre fanii mei de pe reţelele sociale sunt români.

CV

A făcut o şcoală muzicală pentru copii superdotaţi

Nume: Lola Astanova

Data şi locul naşterii: 3 iulie 1985, Taşkent, fosta URSS, în prezent Uzbekistan

Studiile şi cariera: La vârsta de 6 ani a intrat la Şcoala de Muzică „V. Uspensky“ pentru Copii Superdotaţi, o şcoală de elită din Taşkent şi unde a început să studieze pianul sub îndrumarea profesoarei Tamara Popovich.

A luat lecţii de pian cu celebrul profesor Lev Naumov la Conservatorul de Stat „Ceaikovski“ din Moscova. Lev Naumov a spus la un moment dat că „Chopin interpretat la pian de Lola este pur şi simplu uimitor“.

A început să cânte în turnee la vârsta de 8 ani, susţinând concerte în Germania, Franţa, Austria, Italia şi Rusia.

În 1996 a câştigat concursul internaţional Chopin pentru Tineri Pianişti de la Moscova, iar în 1998 a apărut în documentarul UNESCO „Copii minune ai secolului 20“.

A emigrat în 2003 în Statele Unite.

A susţinut un concert în memoria lui Vladimir Horowitz la celebra Carnegie Hall din New Tork în ianuarie 2012.

Lola Astanova a avut colaborări simfonice şi concerte cu Eduardo Marturet şi Miami Symphony Orchestra, Ramón Tebar şi the Palm Beach Symphony şi Gerard Schwarz şi the All-Star Orchestra.

În iunie 2012 a fost nominalizată în Top 10 al Vedetelor cu Stil din Muzica Clasică de către revista „Limelight“.

Locuieşte în: New York, SUA.