11 septembrie 2001 e una dintre cele mai negre zile ale omenirii. Acum 15 ani, au avut loc atentatele teroriste de la World Trade Center, din New York, soldate cu 2.996 de morţi şi 6.000 de răniţi. „Adevărul“ vă prezintă poveştile a doi români care au trăit pe viu acele momente teribile, dramaturgul Saviana Stănescu şi Nicu Benesch, un IT-ist care lucra în cel de-al doilea turn lovit în timpul atentatului

New York-ul nu va uita niciodată ora 8.46 a zilei de 11 septembrie 2001. Atunci, primul avion deturnat de teroriştii Al-Qaeda intra în World Trade Center. Turnurile gemene ale World Trade Center din New York, au fost lovite, la un interval de câteva minute, de două dintre avioanele deturnate. Pe ecranele televiziunilor, totul părea un film. Din păcate, era o teribilă realitate. Alte două avioane s-au mai prăbuşit, în decurs de o oră şi jumătate, la Pentagon şi aproape de Pittsburgh. Cele mai mari atentate din istorie, soldate cu 2.996 morţi şi 6.000 de răniţi, comise de 19 terorişti.America, NATO şi lumea au reacţionat rapid. New York-ul era lovit în inima sa, dar nu învins.

<strong>„M-am îndrăgostit de acel New York rănit, dar mândru, invincibil”</strong>

Născută la Bucureşti şi crescută la Curtea de Argeş şi Piteşti Saviana Stănescu este, la ora actuală, unul dintre cei mai cunoscuţi şi valoroşi dramaturgi contemporani, piesele ei fiind premiate la New York şi Bucureşti şi jucate în lumea întreagă. Fostă jurnalistă la publicaţia „Adevărul“, Saviana Stănescu trăieşte de 15 ani în America. A ajuns la New York în 23 august 2001, cu trei săptămâni înainte de atentate. În dimineaţa atacurilor de la World Trade Center, mergea să predea cursuri la New York University (NYU), foarte aproape de locul atentatelor. Primul său proiect la New York University a fost, de altfel, documentarea fotografică şi eseistică a felului în care steagul american a fost expus după 9/11, ca un stindard al solidarităţii. Subiectul atentatelor a fost atins şi în piesa Waxing West, premiată, în 2007, cu o distincţie foarte importantă: „New York Innovative Theatre Award for Outstanding Full-length Script“. 

 Aţi ajuns în New York cu trei săptămâni înainte de atentatele de la World Trade Center, iar pe 9/11 mergeaţi la cursuri la NYU, aproape de districtul financiar. Care sunt cele mai puternice amintiri din acea zi? Cât de mult v-a marcat 9/11?

9/11 m-a marcat profund. Ajunsesem de curând la New York (în 23 august, altă dată simbolică, în cealaltă direcţie...) şi nu apucasem să vizitez prea mult oraşul, ocupată fiind cu bursa Fulbright şi cu începerea cursurilor la New York University, unde alesesem să îmi folosesc bursa pentru un masterat în Performance Studies la Tisch School of the Arts. Deşi în ţară eram un scriitor cu premii şi cărţi publicate, o luam de la capăt ca studentă la New York. Instrumentul scriitorilor este limbajul/limba/cuvintele, nu e uşor să fii într-un loc unde dintr-o dată nu le mai stăpâneşti... Aşa că eram ocupată cu mutarea fizică, spirituală şi emoţională într-o altă cultură. Nu apucasem să văd turnurile gemene de aproape, erau doar acolo, ca desenate pe linia cerului Newyorkez. Abia după 9/11 le-am descoperit semnificaţia. Prezenţa absentă. Sau absenţa prezentă.

În acea zi, 9/11, totul părea desprins dintr-un vis suprearealist, sau un film de Bunuel: televizoarele mergeau peste tot şi vedeam ce se întâmplă cu turnurile în multiple reluări, în timp ce oameni alergau pe străzi strigând fraze de coşmar... NYU nu era foarte departe de centrul financiar, aveam chiar cămine cu studenţi acolo. Lumea la NYU era siderată, unii nu se puteau mişca, alţii alergau în direcţia contrară, să vadă dacă pot ajuta la locul calamităţii. După ce ambele turnuri au căzut, oameni ca nişte stafii, cu feţele şi hainele albe-gri, pline de moloz, au început să apară în zonă. Nu mai alergau, aveau o privire fixă, de morţi vii. Unii plângeau, altora le muriseră lacrimile. Parcă eram cu toţii într-un film distopic. Numai că de data asta era real, era viaţa noastră, erau oamenii de lângă noi, erau prietenii şi rudele cuiva care ştia pe cineva, care era acolo, cu noi, la NYU.

Ştiu că primul dumneavoastră proiect la New York University a fost legat tot de 9/11. Ne puteţi detalia acel proiect? Cum v-a venit ideea documentării fotografice şi eseistice a felului în care steagul american a fost expus după 9/11?

După 9/11, am început să bat străzile New York-ului, să merg 50, 60, 100 de străzi ca să descopăr locuri şi oameni. Steagul american era peste tot, ca un simbol al solidarităţii, al faptului că spiritul american nu poate fi înfrânt nici măcar de o tragedie de proporţii ca ceea ce se întâmplase. Ne ridicam, unii fizic, alţii metaforic, din moloz. Viaţa continua ca o formă de protest, de rezistenţă împotriva celor care au vrut să vadă un New York căzut, distrus. Primarul New York-ului spunea la televizor că trebuie să mergem înainte, să ne vedem de treburile zilnice, că aşa arătăm că oraşul nu a fost şi nu poate fi învins. Mi-a venit ideea să cumpăr un aparat de fotografiat ieftin şi să documentez prezenţa steagului american - era peste tot: pe clădiri, pe balcoane, pe haine, pe umbrele, pe bijuterii, pe ciorapi, pe vânzători de îngheţată, era desenat pe ciment, atârnat pe manechine în vitrine, era pe farfurii de plastic şi covoare de lână, era pe eşarfe, pălării, pulovere, ciocolată... era omniprezent. Ca un fel de strigăt de luptă: suntem încă aici, nu ne puteţi distruge! M-am simţit şi eu parte din acel fenomen al solidarităţii, m-am îndrăgostit de acel New York rănit, dar mândru, rezilient, invincibil.
 

Am prezentat proiectul „Flagstories - NY through an immigrant I“ (joc de cuvinte eye/I - ochi/Eu – n.r.) la simpozionul Memory Matters la NYU şi a avut mare succes, cele peste o sută de fotografii cu steagul american şi felul în care era expus, investit cu noi semnificaţii, fiind discutate şi comentate pe larg. A fost prima mea lectură performativă: am citit un text, radiografiind experienţa mea personală după 9/11, în timp ce prezentam fotografiile pe ecran. Am scris şi câteva monologuri bazate pe discuţiile pe care le-am avut cu câţiva oameni care vindeau tricouri, pulovere şi fulare cu steagul american pe ele. Interesant a fost faptul că unul dintre aceştia era un musulman de culoare, care a vorbit despre cât de dificil era pentru el atunci, căci multă lume se uita la faţa lui şi vedea un duşman, deşi el nu voia decât să aibă o viaţă normală în America, împreună cu soţia şi cu copiii săi. Vindea cravate cu steagul american la un chioşc în care steagul american era peste tot... pentru el, steagul era un strigăt mut: sunt la fel ca voi, sunt şi eu american!

Aţi atins subiectul atentatelor şi în piesa „Waxing West”. Cum a fost procesul de transformare al unui eveniment tragic în sursă de inspiraţie dramaturgică?

Da, piesele mele americane reflectă toate, într-o anumită măsură, experienţa mea acolo şi interesul meu de a explora dramatic viaţa new york-ezilor, mai ales a acelora care sunt imigranţi, care sunt diferiţi, care sunt altfel, dar care caută, din varii motive, să numească New York-ul „acasă“. Aceasta a fost pentru mine esenţa oraşului: o mare de oameni, de diferite etnii, culori, tradiţii, aspiraţii, situaţii financiare, care se regăsesc împreună în dragostea ne/mărturisită pentru acest Big Apple.

Spuneaţi, la un moment dat, „primul meu New York a fost un New York rănit”. Cum este New York-ul dumneavoastră acum, la 15 ani de la atentate?

Un măr uriaş din care muşcăm zi de zi, cu nesaţ, dar nu ne săturăm niciodată. Pentru mine New York e un drog, o realitate, un vis, o utopie, o agitaţie cotidiană, un prieten de neuitat, un oraş murdar, zgomotos şi minunat, o ACASĂ.

„America va avea întotdeauna ceva din spiritul imigrantului: mergem înainte, no matter what”

S-au cicatrizat rănile atentatelor la New York?

Cred că e diferit pentru fiecare om. Probabil pentru unii s-au cicatrizat, iar pentru alţii, care au pierdut oameni iubiţi acolo, rănile încă supurează... Totuşi, toată lumea face eforturi să meargă înainte „no matter what“ (indiferent de ce se întâmplă - n.r.). Spiritul americanilor, în genere (dacă pot generaliza empiric), îmi pare a fi această rezilienţă, această forţă de a continua, de a nu se lăsa doborâţi de circumstanţe. Sună clişeistic poate, dar sunt încă impresionată de această tărie interioară a locuitorilor din New York. Oamenii de aici nu se plâng, nu se auto-compătimesc, găsesc ceva pozitiv în orice, chiar şi momentele tragice se transformă într-o afirmaţie, o exclamaţie, o luptă, o determinare de a face ceva, de a controla situaţia într-un mod activ, pentru a merge înainte.

Este America mai mult sau mai puţin vulnerabilă după atacurile de acum 15 ani?

Nu ştiu dacă pot da un răspuns adecvat la o întrebare atât de amplă... Ar trebui să scriu o carte pentru a mă apropia cât de cât de o discuţie competentă despre vulnerabilitatea Americii. Vulnerabilă în ce sens? Economic, politic, cultural, spiritual, emoţional? Pot doar să spun, ca şi mai sus, că sunt în continuu uimită de capacitatea de rezilienţă a acestor oameni. America e o ţară a imigranţilor, s-a spus de multe ori, şi va avea întotdeauna ceva din spiritul imigrantului: mergem înainte no matter what.

"Am văzut, în afară de bucăţi de trupuri şi bucăţi din avion, oameni care se aruncau în gol"

Stabilit în America din 1996, Nicu Benesch (61 de ani), specialist în IT, lucra la etajul 14 din cel de-al doilea turn de la World Trade Center, din New York, în momentul în care turnurile au fost lovite în timpul atentatului din 11 septembrie. Biroul lui Nicu Benesch era chiar pe partea pe care a fost lovit turnul. A reuşit să coboare pe scări şi şi-a convins zeci de colegi să îl urmeze, salvându-le viaţa. A doua zi, a revenit ca voluntar la Ground Zero, lucrând 48 de ore fără întrerupere. Mai trebuie spus că, în 1977, Nicu Benesch a scăpat ca prin minune şi din cutremurul de la Bucureşti.

„Adevărul“: Care sunt cele mai puternice amintiri din acea zi teribilă de 11 septembrie 2001?

Nicu Benesch: Lucram în turnul numărul unu de la World Trade Center, turn ce a fost primul lovit. După ce mi-am scos colegii afară, am traversat strada Hudson şi ne-am dus pe malul râului, în zona World Financial Center. De pe malul râului, priveam flăcările din turnul numărul unu. Şi uitându-ne la flăcări, am văzut cum a intrat celălalt avion în turnul numărul doi. Le-am spus colegilor să se îndrepte spre Nord, pentru că mă gândeam că vor mai urma şi alte atacuri şi bănuiam că ar putea fi atinse şi alte obiective din sudul insulei Manhattan. După ce le-am spus colegilor să se îndrepte spre nord, eu m-am întors la Turnurile Gemene ca să îmi recuperez maşina. Şi asta nu pentru că m-aş fi gândit la valoarea maşinii, ci pentru că m-am gândit că toate mijloacele de transport în comun vor fi blocate, că va fi panică şi, drept urmare, am nevoie de un mijloc de transport care să mă scoată din zona respectivă. Întorcându-mă spre turnuri, am văzut, în afară de bucăţi de trupuri şi bucăţi din avion, oameni care se aruncau în gol... Şi acum, când mă gândesc la acele clipe, mă încearcă o emoţie teribilă...

Care a fost primul gând atunci când aţi auzit exploziile?

Lucram la etajul 14. Ajunsesem chiar mai devreme la serviciu. Era prima zi după concediu. Fusesem în concediu, o săptămână în România şi o săptămână în Austria. M-am trezit foarte devreme pe 11 septembrie 2001, pe la patru dimineaţa, şi mi-am zis să ajung mai devreme la lucru, gândindu-mă că mă aşteaptă o grămadă de lucruri de făcut. Fiind la birou, am simţit un prim şoc şi, la un interval de câteva secunde, încă un şoc. Primul gând a fost că e un cutremur, şi asta pentru că trecusem prin experienţa cutremurului din 1977, de la Bucureşti. M-am dus la fereastra biroului, care dădea înspre Hudson Street, şi am văzu că traficul era deja blocat. M-am gândit din nou că e cutremur. M-am uitat, apoi, pe ferestrele dinspre Nord şi am văzut bucăţi din clădire ce cădeau. După aceea, când le-am spus colegilor să ne adunăm ca să coborâm scările, am constatat că totul funcţiona, lifturile mergeau, luminile erau aprinse. Unii colegi au vrut să ia liftul, le-am spus să coborâm pe scări. Şi, în timp ce coboram, am văzut oameni care urcau. Le-am spus şi lor să coboare, dar au refuzat. Probabil că în mintea lor era amintirea unui alt atentat de la World Trade Center, cel din 1993, acela cu un camion cu explozibil. Şi ei s-au gândit că e ceva similar şi că trebuie să urce mai sus, să fie protejaţi. Şi a fost exact invers.
 

Am ajuns la o ieşire înspre Nord şi ridicându-mi ochii spre vârful turnului, am văzut flăcări şi o gaură mare. În clipa aceea, m-am gândit că un avion de mici dimensiuni o fi lovit turnul. Când am văzut al doilea avion, mi-am spus că în mod cert e vorba despre un atac. În timp ce mă întorceam spre turnuri, am văzut pe jos un pinion de la un avion, vopsit într-o nuanţă de kaki, precum avioanele de război. L-am ridicat de jos, m-am uitat la el şi, pentru o clipă, m-am gândit că poate ne atacă ruşii. După ce am ridicat piesa de avion, a apărut lângă mine un tânăr îmbrăcat la costum şi mi-a spus să o las jos, că e o dovadă pentru investigaţie. I-am spus că am amprentele pe piesă şi l-am rugat să mă lase să şterg amprentele de pe piesa respectivă. M-a lăsat să fac asta.

Aţi salvat mai mulţi colegi din primul turn de la WTC prin faptul că i-aţi convins să coboare. Aţi contabilizat numărul lor?

Nu mă consider un salvator. E adevărat totuşi că, în momentul impactului primului avion, unii colegi continuau să lucreze. Le-am spus: „Gata, lăsaţi tot, să o luăm din loc!”. Din cauza spaimei, o domnişoară de la recepţie se ascunsese în dulapul unde ţineam hainele şi nu voia să iasă. Am reuşit cu greu să o conving. Poate că, dacă nu eram eu, altcineva o scotea de acolo. După evenimente, am primit de la firmă o diplomă.

A doua zi după atentate v-aţi oferit foarte rapid ca voluntar la Ground Zero. Cum a fost acea experienţă şi care a fost momentul care v-a impresionat cel mai mult?

Tot uitându-mă seara la imaginile cu atentatele, nu am mai putut rezista şi m-am dus la Ground Zero şi m-am oferit voluntar. Lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost numărul extraordinar de mare de voluntari. Erau atât de mulţi dornici să ajute, încât autorităţile ajunseseră, la un moment dat, să nu mai primească voluntari. Eu am ajuns în zonă cu vreo trei ore înainte ca autorităţile să nu mai primească voluntari. Mi s-a dat un card special de acces ca voluntar. Am ajutat cum am putut, am făcut inclusiv sandviciuri pentru pompierii care lucrau acolo. Am lucrat la Ground Zero 48 de ore, fără pauză. Acele mormane uriaşe de materiale de construcţii rămase după prăbuşirea turnurilor m-au făcut să îmi aduc aminte de cutremurul din 1977 din Bucureşti, când eu eram în clădirea Restaurantului Dunărea. Şi atunci am scăpat, tot aşa, ca prin minune.

„Poliţiştii au mai multă libertate, iar cetăţenii normali mai puţină“

Cum a fost revenirea la lucru după atacurile de la World Trade Center?

La două zile după atentate, preşedintele companiei ne-a spus că toţi cei care au fost în World Trade Center au vacanţă cât vor ei. Şi primul lucru la care m-am gândit a fost să îmi iau bilet să mă duc în România. Voiam să merg la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Acolo îl cunoscusem, în vacanţa de dinainte de atentate, pe arhimandritul Teofil Părăian, un om cu mult suflet şi cu mult har. Când coboram scările de la World Trade Center, imediat după atacuri, prima imagine ce mi-a venit în minte a fost cea a acestui părinte. A fost o senzaţie specială. La cinci zile de la atentate, m-am dus în România într-un avion aproape gol. Nu cred că erau mai mult de 20 - 30 de pasageri într-un avion cu capacitate de 200 de locuri. Aşa era atunci în toate avioanele, era o psihoză generală, nu mai voia nimeni să mai meargă cu avionul... După ce am aterizat, m-am dus din nou la Mănăstirea Brâncoveanu să îl văd pe arhimandritul Părăian. Când l-am revăzut, i-am spus că vorbisem în urmă cu câteva săptămâni, că locuiesc în New York şi că am scăpat din World Trade Center. În acel moment, faţa părintelui Teofil Părăian s-a luminat, a venit la mine şi m-a strâns în braţe. A fost un moment cu adevărat special.

Care sunt gândurile dumneavoastră acum, la 15 ani de la teribilele atentate? Cum e New York-ul acum?

E foarte mult schimbat New York-ul de azi. Spre exemplu, de Anul Nou, se sudează toate capacele de canal din zona Times Square înainte să se adune lumea să sărbătorească Revelionul. Am senzaţia că libertatea personală nu mai este aceeaşi ca libertatea de dinainte de atentate, şi mă refer aici la libertatea de exprimare, libertatea de a te deplasa. Poliţiştii au mai multă libertate, iar cetăţenii normali mai puţină.