Topârceanu despre bacilul Koch: „Scârba asta mică/ La pândă, invizibil,/ În lupta mare a vieţii e mic, dar e teribil“

Topârceanu despre bacilul Koch: „Scârba asta mică/ La pândă, invizibil,/ În lupta mare a vieţii e mic, dar e teribil“

George Topârceanu, poet, prozator şi memorialist. FOTO: adevarul.

Scriitorul George Topârceanu, rostea în 1928, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, un discurs versificat cu prilejul unei conferinţe a Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei

Ştiri pe aceeaşi temă

 
De-a lungul timpurilor, România s-a confruntat cu numeroase epidemii, fie că a fost vorba despre tifos exantematic (produs de păduchi pe fondul lipsei de igienă), holeră (cauzată în special de apa de băut infectată de vibrionul holeric acolo unde nu se respectă regulile de igienă), ciumă sau pestă (cauzată de bacteria yersinia
pestis prin trecerea puricilor de la şobolan la om) sau holeră (altă boală infecţioasă foarte agresivă, care are la bază bacteria vibrio cholerae). 
 
Pe lângă toate acestea, populaţia s-a confruntat şi cu alte
afecţiuni grave, care au secerat zeci de mii de persoane, dar care s-au manifestat „tăcut“, fără a li se aloca o mare atenţie din cauza perioadei de evoluţie, de regulă când medicina era la începuri în ţară, la fel şi mijloacele de informare în masă. 
 
Una dintre acestea, provocată de mycobacterium tuberculosis, a fost descrisă de Robert Koch, în martie 1882. Era vorba despre tuberculoză sau TBC, ftizia, „oftica“ şi „atacul“ (de unde şi expresia populară că eşti atacat, spusă celor afectaţi), după cum i s-a mai spus. 
 
TBC-ul atacă plămânii, dar şi alte părţi ale corpului - pleură, rinichi, peritoneu, piele, ochi, oase şi se transmite prin aer, când persoanele care suferă de forme active de TBC tuşesc, strănută sau elimină spută. 
 
După anul 1900, şi în România a început să fie conştientizat pericolul pe care îl reprezenta, graţie unor medici dedicaţi, care s-au implicat pentru combaterea şi tratarea acestei maladii, care omora peste 50% din persoanele afectate dacă nu se intervenea cu medicaţie. 
 
Astfel, în septembrie 1901 se înfiinţează Societatea pentru profilaxia şi tratamentul gratuit al tuberculoşilor săraci la domiciliu (preşedinte de onoare era Regina Maria), în 1908 apare Societatea pentru combaterea tuberculozei la copii, în 1913 Societatea pentru izolarea tuberculozei, iar în 1933 toate acestea s-au unit în Liga naţională în contra tuberculozei. 
 
Una dintre realizări a fost creşterea numărului de paturi în sanatorii de la 2.220 la înfiinţare, la
4.507, în 1935. Cu toate eforturile celor implicaţi în lupta împotriva tuberculozei, numărul real al bolnavilor era estimat la sfârşitul anilor '30 la aproximativ 500.000, mortalitatea fiind de 40.000/an.
 

„Mult onorate doamne, Distins auditor!“

În acest context al luptei contra TBC, la Iaşi, în 1928, are loc o conferinţă a Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei, în cadrul căruia George Topârceanu este rugat să ţină un discurs auditoriului. Şi aşa se face că poetul, prozatorul, memorialistul şi publicistul urcă pe scena Teatrului Naţional şi găseşte de cuviinţă să atace „subiectul“ cu o creaţie proprie, intitulată „Bacilul lui Koch“. 
 
Din nefericire, tema abordată acum mai bine de 100 de ani revine în actualitate, exact în aceste momente când lumea e bulversată de apariţia coronavirusului. 
 
Revenind în 1928, Topârceanu a dat cu poezia menţionată măsura talentului său, prezentând tarele societăţii acelor vremuri prin ironii şi glume, dar dă şi sfaturi de luat în seamă şi acum. 
 
Dar iată cum îşi începea discursul, adică prima strofă: 
 
„Mult onorate doamne, Distins auditor!/ La festival când vine, tot omul e dator/ S-asculte, înainte de partea amuzantă,/ O conferinţă lungă şi foarte importantă. Conform acestei date sinistre, aşadar,/ Avem între culise un conferenţiar,/ Un om cu greutate, un personagiu mare.../ Să nu luaţi aceasta drept o ameninţare!/ Dar ca să nu planeze asupra noastră vina/ C-am neglijat programul, - persoana cu pricina/ E gata să vă ţină,/ un ceas şi jumătate,/ O conferinţă gravă de specialitate./ Cum, nu vă pare bine? De ce v-aţi întristat?/ Mai aşteptaţi o clipă, că doar n-am terminat./ Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal Să vă chemăm la teatru... ca s-adormiţi în stal;/ Că somnul, în aceste condiţii verticale/ Ş-atât de izolate, nu face cinci parale;/ Că nimene nu poate pretinde nimănui/ Să-nghită festivalul cu conferinţa lui,/ Din spirit caritabil şi din filantropie,/ Ştiind mai dinainte ce toată lumea ştie,/ Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă/ Şi-n loc de conferinţă, veţi asculta o odă“.
 

„În orice fel de casă, îl întâlneşti oriunde:/ În berării, pe stradă, la cinematograf“

 
În strofa a doua, Topârceanu prezintă „subiectul odei sale“, unul cam îngrozitor, despre bacilul care sălăşluieşte peste tot. 
 
„Prea onorate doamne, Distins auditor!/ Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor/ Că biata-mi Muză, albă de spaimă şi uimire,/ Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire,/ S-a dat pe lângă uşă, a pretextat ceva/ Şi-a dispărut... adio! M-a părăsit aşa,/ Cu călimara plină de noapte şi de proză./ E vorba de bacterii şi de tuberculoză,/ E vorba de bacilul lui Koch... 
 
Precum vedeţi,/ Un subiect anume făcut pentru poeţi!/ O, nu vă fie teamă... şi dracul este negru/ (...) Bacilul despre care aş vrea să vă vorbesc/ Se află-aici în sală... ştiu bine că m-ascultă,/ Dar nu vrea să-şi trădeze prezenţa lui ocultă./ Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,/ Dar unde-i lume multă acolo e şi el!/ Incognito ca regii şi nepoftit pătrunde/ În orice fel de casă; îl întâlneşti oriunde:/ În berării, pe stradă, la cinematograf;/ (...) Din orice-abuz profită... La pândă, invizibil,/ În lupta mare-a vieţii e mic, dar e teribil/ Şi chiar atunci când pare că doarme, e deştept,/ La primării el este, consilier de drept/ Şi, tare-n atmosfera comunelor urbane,/ E cel mai mare duşman al speciei umane“. 
 
Ca să arate cât de perfid şi periculos este bacilul, autorul poeziei îl compară cu un urs. Şi întreabă câţi mor mâncaţi de vietatea sălbatică, trei-patru, şi câţi de tuberculoză, „zeci de mii şi sute de mii de tinereţi“. 
 
Prea onorate doamne!/ Când ţin acest discurs,/ Dac-aţi vedea că intră în sală-aici un urs, N-aţi năvăli afară prin uşi şi prin ferestre/ Utilizând cu toţii resursele pedestre?/ De ce? Fiindcă-i mare şi foarte fioros.../ Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!/ Dar fi'ndcă nu se vede şi fi'ndcă e prea mic,/ Nu sperie pe nimeni.../ Să judecăm un pic./ De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna,/ Când ştii că te omoară, mic-mare nu-i totuna?/ Să-mi spuneţi dumneavostră: ce importanţă are/ Când un tâlhar te-mpuşcă, dacă e mic sau mare?/ O fi el mic, bacilul... da-i rău!/ Pe lângă el, o biată matahală de urs e ca un miel./ 
 
Câţi oameni mor, de pildă, în fiecare ţară/ Mâncaţi de urşi? Trei-patru.../ Pe când această fiară,/ Acest vrăjmaş de moarte al genului uman/ Atacă şi distruge pe fiecare an/ Nu zece, nu o sută... ci mii şi mii de vieţi,/ Ci zeci de mii şi sute de mii de tinereţi/ Că judecându-l după isprăvile lui crunte/ Şi după lăcomie, apare cât un munte!/ Un monstru, un balaur încolăcit în spaţiu Ce-nghite fără milă, înghite cu nesaţiu/ Şi tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul“. 
 

„Îi place să distrugă ce-i mai de preţ pe lume“

În cele urmează din discursul în versuri, George Topârceanu descrie practic se se ştia despre bacil, cum arată, cum se manifestă şi pe cine afectează. 
 
„Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul./ Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă/ Să ştim: ce formă are şi cu ce se ocupă?/ După savanţi şi medici ca doctorul Argon,/ Bacilul se prezintă sub formă de baston.../ Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă,/ Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!/ Ce-i el de fapt?/ Un zero, un fel de vârcolac/ Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac,/ Ceva aşa, cilindric. 
 
Regret că nu găsesc/ O cretă şi-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc./ S-a zis că face parte din regnul vegetal,/ Dar eu nu cred... fiindcă nu-mi pare natural/ Să fie din aceeaşi familie cu floarea,/ Să fie văr cu macul şi rudă cu cicoarea,/ Cu gingaşa mimoză, cu palidul narcis.../ Ar însemna că-şi face familia de râs!/ Nu, nu prea are alură de plantă - dimpotrivă:/ Aţi întâlnit vreodată o plantă agresivă?/ Văzut-
aţi dumneavoastră o floare sau un pom/ Să sară din grădină şi să se dea la om?/ Ori aţi putea concepe vreun fel de ciupercuţă/ Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuţă?/ 
 
Dar, în sfârşit, s-admitem că scârba asta mică/ Ar moşteni-n caracter ceva de la urzică,/ Nu prea
importă regnul din care face parte/ Cât mai cu seamă felul cum ştie să se poarte./ Distruge-n organisme ţesuturile vii;/ Se instalează în trupuri firave de copii;/ Îl poartă-n nas şi-n gură aproape-orice persoană./ Dar el preferă pieptul de fată diafană/ Deşi nu-i prea rezistă nici cei mai
mari atleţi./ Şi - curios! - el are de mult pentru poeţi/ Un fel de slăbiciune... s-ar zice că anume/ Îi place să distrugă ce-i mai de preţ pe lume!/ De obicei, trăieşte la umbră. Scos la soare,/ Devine
melancolic şi, câteodată, moare./ Dar nu întotdeauna./ Uscat ca o mumie,/ Ades, de supărare, el cade-n letargie,/ Devine colb, se-nalţă pe-un strat de aer moale,/ Pluteşte-n atmosferă... şi dând mereu târcoale/ În jurul nostru, iarăşi găseşte un cotlon/ Şi căpătând viaţă - devine iar baston!/ Savanţi-l studiază făcând din el culturi,/ Un fel de gelatină... un soi de răcituri/ Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram/ Şi se-nmulţesc acolo în voia lor.../ Uitam!/ El dragoste nu face./
 
Cu omul în contrast,/ Bacilul lui Koch este surprinzător de cast./ Dar cum se înmulţeşte atunci? Prin ce minune?/ Prin sciziparitate sau prin diviziune:/ Se rupe-ntâi în două... apoi se face-n patru/ Şi-n nouă luni e-n stare să-ţi umple acest teatru/ Cu fii, nepoţi, nepoate, şi socri mari, şi fraţi,/ Şi veri, şi verişoare, şi cuscri, şi cumnaţi,/ Că nici un fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare/ Să-ţi spună a cui este şi câte neamuri are!“
 

„Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic:/ Nu sărutaţi nici mână, nici gură, nici... nimic!“

Poezia a fost publicată în volumul „Migdale amare“
 
La final, prozatorul dă câteva sfaturi despre cum să se ferească lumea de afecţiune, să urmeze sfaturile medicilor, să evite locurile aglomerate şi să o „rărească tutunul şi băutura“. 

„Prea onorate doamne!/ Doar câteva cuvinte,/ Şi-am isprăvit (v-asigur că nu mi-am pus în minte/ Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă)./ Cum toată lumea ştie, microbul se propagă/ Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă,/ Prin lapte şi prin carne de vacă ofticoasă,/ Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren/ Prielnic, răspândeşte agentul patogen./ Deci n-ar fi rău, fiindcă prudenţa e de aur,/ Să vă feriţi din calea acestui mic balaur/ Şi orice om cuminte să cugete mai des/ Că n-are nici o grabă şi nici un interes/ Să moară de ftizie.../ Că poate să-şi aleagă o altă maladie/ Sau poate să-şi dea singur în cap c-o cărămidă,/ În caz când existenţa îi pare insipidă; 

Dar dacă-i place viaţa şi soarele, atunci/ E bine să respecte aceste vechi porunci,/ Pe care medicina de-un veac i le prescrie/ Şi dumnealui se face mereu că nu le ştie:/ Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,/ Iar laptele şi carnea - să fie bine fripte./ În orice alimente şi-n orice băutură/ Să puneţi acid
fenic - nu mult: o picătură.../ Şi cel puţin o dată la două săptămâni/ Tot omul să se spele pe faţă şi pe mâini.../ La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar)/ E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,/ Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală.../ Iar când te duci la teatru sau intri în vreo şcoală/ Şi aerul de-acolo îţi pare echivoc,/ E mai recomandabil să nu respiri de loc.../ 

Acei ce au bronşită sau tuse măgărească,/ De semenii lor teferi grozav să se ferească!/ Să nu-şi mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,/ Să ţină toată iarna ferestrele deschise/ Iar vara să se ducă
la aer, la Sinaia,/ Să steie-nchişi în casă, c-afară-i udă ploaia.../ Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,/ Cu propria ta viaţă să faci economie./ De nu vrei ca la urmă să te trezeşti mofluz,/ Evită
surmenajul şi orice fel de-abuz,/ 

Răreşte-o cu tutunul, mai lasă băutura!/ Iar dacă, din păcate, vrei să-ţi apropii gura/ De epiderma unei
persoane din elită,/ Oricât ar fi persoana accea de grăbită,/ La locul ce urmează să fie sărutat/ Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat./ Ori, ca să fiţi mai siguri de viaţă, eu vă zic:/ Nu sărutaţi nici mână, nici gură, nici... nimic!“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: