INTERVIU Andreea Novac, coregraf şi performer: „În primul an de facultate, curgea sânge din picioarele mele“

INTERVIU Andreea Novac, coregraf şi performer: „În primul an de facultate, curgea sânge din picioarele mele“

Andreea Novac, coregraf şi performer      FOTO Loredana Bîtculescu

Andreea Novac, renumit coregraf şi performer, vorbeşte cu patos despre începuturile sale în coregrafie, când activitatea de la facultate ducea la răni fizice, dar, uneori, şi pshice, precum şi despre relaţia specială pe care o are cu publicul, participant activ la actul creaţiei în sala de spectacol.

Ştiri pe aceeaşi temă

Născută şi crescută la ţară, în judeţul Hunedoara, artista Andreea Novac (40 de ani) mărturiseşte că a avut parte de un început greu, dar temeinic, în coregrafie. Când era mică, îşi dorea să devină ceva care să conteze pentru oameni şi nici prin gând nu-i trecea că meseria ei se va desfăşura pe o scenă. 

Coregrafia nu a fost prima ei alegere. După ce a decis să ignore sfatul părinţilor de a deveni economist sau avocat, a ales calea psihologiei, cu visul de a deveni terapeut. A ajuns să conducă şedinţe de terapie, dar nu  din cea tradiţională, ci una mai profundă, prin dans, după cum explică Novac. 
 
Drumul nu a fost uşor – nici fizic, nici psihic –, dar fiecare pas a fost necesar. Aşa s-a descoperit şi s-a păstrat independentă, în cel mai profund sens al cuvântului.
 
„Weekend Adevărul“: Andreea, ce îţi doreai să devii când erai copil?
 
Andreea Novac: În mod cert nu răspundeam c-o să fiu ce sunt acum. Eu nu am visat niciodată c-o să fiu artistă. Voiam să mă fac prinţesă – vreau în continuare asta. Altfel, voiam să fiu ceva care să conteze, asta îmi amintesc, fie medic, fie ceva  care să aibă legătură cu literatura, un om care să stea mult cu cărţile în mână. Eu sunt o persoană destul de introvertită, motiv pentru care am petrecut mult timp singură, citind. Şi-mi place foarte mult starea asta. 
 
Părinţii îşi doreau o anumită meserie pentru tine?
 
Da, părinţii mei voiau să mă fac economist sau avocat, adică ceva total diferit de ce am spus eu mai devreme. Iar compromisul a fost să merg la Facultatea de Psihologie. Eu aşa am ajuns în dans, din psihologie.
 
De ce te-ai dus la psihologie?
 
Voiam să dau la Litere, în Bucureşti, dar nu mai aveam timp să mă pregătesc aşa cum aş fi vrut. Cred că sunt un om foarte intuitiv şi empatic, aşa că psihologia a fost varianta potrivită. Deci, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a fost neapărat un compromis.
 
 
Andreea Novac, artist independent - coregraf şi performer   FOTO Alina Usurelu

 

Viaţa la ţară şi teatrul, formatoare

Când erai mică ai avut legături cu dansul? Îţi aminteşti de vreun moment cheie – poate o serbare – care să fi fost începutul tău în domeniu?
 
Îmi amintesc o singură experienţă, dar nu legată de dans, ci legată de scenă. Mi-o amintesc pentru că mi-a plăcut foarte tare. În Hunedoara  exista un teatru. Cred că eram în şcoala primară când ne-au dus la teatru şi ne-au urcat pe scenă, era un fel de serbare.  Îmi amintesc cât de tare mi-a plăcut senzaţia de a veni în faţa oamenilor şi de a spune ceva. Îmi amintesc şi acum mulţimea de oameni. Aceea a fost prima mea experienţă de teatru, performativă. Altfel, nimic din mine nu ar fi indicat dans.
 
Eu am crescut la ţară, asta înseamnă că eram un copil care bătea coclauri, care se urca în copaci şi sărea ziduri şi garduri. Mai mult, nimeni din familia mea nu are vreo înclinaţie spre zona artistică. Nimeni nu s-ar fi gândit că voi face asta. A fost o surpriză  pentru ei şi este în continuare  – deşi fac asta de aproape 20 de ani. A mai fost un moment – îmi amintesc acum –, când am văzut „Regina Mamă“ (n.r. – piesă de teatru de Manlio Santanelli) de trei ori. În Hunedoara, am fost trei zile consecutiv să văd spectacolul. Aceea a fost o experienţă extrem de puternică pentru mine. O influenţă puternică a avut şi faptul că stăteam şi citeam mult, pentru că m-a făcut să îmi îmbogăţesc imaginaţia.
 
 
FOTO Emma Brahas
 
Şi ai urmat cursurile Facultăţii de Psihologie. Cu ce gând?
 
Cu gândul că atunci când o voi termina, voi deveni terapeut. Doar că mi-am dat seama, prin anul III, că nu vreau să fac nimic din liniile astea aşezate, aşa că m-am orientat către terapii creative. Aveam de ales între dans, muzică şi pictură.  La muzică nu mi se părea că am înclinaţie şi nici nu mă atrăgea foarte mult. Iar talent la desen, la pictură nu am. Mama  îmi făcea mereu desenele pentru şcoală. A mai rămas dansul. Mi-am zis că n-oi fi eu o fire sportivă, dar îmi place să mă mişc. Aşa că am studiat dansul la Terapii Creative.
 
Şi cum a fost primul contact cu acest dans creativ pe care l-ai studiat la Facultatea de Psihologie?
 
Am mers să fac un atelier de 20 de ore, la finalul căruia am hotărât că nu-mi voi da licenţa în Psihologie, că nu voi mai fi terapeut, ci că voi merge să dansez. Şi la o lună distanţă, am intrat la Coregrafie.
 
Deci ai renunţat la licenţa în Psihologie pentru dans?
 
Da, m-am dus la Coregrafie. Eram, să zicem, un om de pe stradă care nu avea cunoştinţe despre dans, dar care se simţea atât de bine mişcându-se! Aşa că am încheiat la Psihologie, adică am terminat  acultatea, doar că nu mi-am dat licenţa.
 

O admitere fără pregătire

Admiterea la Coregrafie cum a fost?
 
Examenul a fost foarte specializat. Au fost mai multe probe: una de analiză a unui spectacol, a doua de improvizaţie şi a treia, scrierea unui scenariu de spectacol. A mai fost încă una, dar nu mi-o amintesc acum. N-am gândit foarte mult atunci, m-am aruncat cu capul înainte când am luat decizia asta. Dar nu am avut o miză grea, o chestiune care a devenit repetitivă în viaţa mea – când vreau să-mi iasă ceva, nu pun miză. Nimic nu trebuie. 
 
M-am dus la examen fără să ştiu exact ce şi cum o să se întâmple. Veneau numai elevi din Liceul de Coregrafie. La partea de analiză a unui spectacol m-am descurcat pentru că sunt bună la vorbit. La partea de improvizaţie am intrat într-un fel de transă, eu nu-mi amintesc ce am făcut acolo. Ştiu doar că era ceva mega clişeic – făcusem eu ceva legat de zbor, un fluture, ceva de genul ăsta. Cel mai dificil mi-a fost la partea de scenariu, pentru că trebuia să construiesc un spectacol. Dar am intrat. Şi apoi s-a dezlănţuit iadul, aş putea să zic.
 
De ce?
 
A fost greu. Eu nu sunt om care să se supună unor lucruri dificile, dacă nu crede în ele. În primul an, aveam picioarele pline de răni,  curgea sânge din picioarele mele. Şi cu toate astea nu mă opream. Am avut luni întregi febră musculară, ca să nu mai spun că mi-am zăpăcit coloana. Am petrecut o grămadă de vreme reparându-mă. Fizicul ca fizicul, dar îmi era dificil psihic.Totuşi, voiam să ştie toată lumea că fac asta. Îmi venea s-o strig de la geam. 
 
 
Andreea Novac    FOTO Sorin Florea
 
Cum a continuat experienţa ta la Coregrafie, dat fiind că începutul a fost greu?
 
În anul următor am întrerupt facultatea şi am plecat din ţară, ca să dansez. Din păcate, secţia de Coregrafie nu era pregătită să primească oameni din afară, oameni fără pregătire. Pe noi ne formează ca mentori, nu neapărat ca şi interpreţi. Dar pentru că nu există o secţie dedicată interpreţilor... Coregrafii lucrează într-un fel, interpreţii lucrează în alt fel. Facultatea e pe secţie de coregrafi, dar pentru că nu există secţie de interpreţi, tu, coregraful, trebuie să-ţi fii şi interpret. Cunoştinţele interpreţilor sunt un pic diferite. Şi pentru că profesorii nu şi-au  luat timp cu mine, o începătoare, m-am blocat.Am zis că eu nu am nevoie de asta. Eu nu vreau să pierd pasiunea şi dragul pentru meseria asta. 
 
Am prins un proiect european. Doi ani m-am plimbat prin Europa, am lucrat cu oameni, am făcut spectacole, am stat pe scenă. Am lucrat cu oameni prietenoşi, care înţelegeau că există un proces. După aceşti doi ani,  m-am întors în ţară şi mi-am continuat facultatea.

Crearea unei legături: dormitul împreună

Apropo de aceşti doi ani petrecuţi prin Europa, care este momentul care te-a marcat cel mai mult?
 
M-am întâlnit cu oameni foarte diferiţi. Am lucrat cu cinci coregrafi din cinci ţări diferite. Fiecare avea lumea lui, practica lui. Spre exemplu, lucram cu o coregrafă din Italia, care venea din gimnastică şi făcea un antrenament fizic cu noi extrem de dificil. Adică noi începeam ziua la 09:00 şi ne antrenam fizic până la 15:00, după care aveam o oră timp să mâncăm şi apoi ne întorceam la activitate.
 
După-amiaza lucram în zona aceasta, către spectacole, în creaţie. Şi începeam prin a dormi împreună în studio. Acel dormit împreună aduna grupul, intimitatea aceea ne consolida, ne făcea să aveam încredere unii în ceilalţi. E o ipostază vulnerabilă. Să dormi laolaltă cu şapte oameni nu e o chestie pe care o faci în fiecare zi. Atunci am înţeles tot procesul acesta din spate. Aşa am început să-mi construiesc felul meu în dans, care e centrat foarte mult pe procesele din spatele a ceea ce se vede pe scenă.
 
Deci te-ai întors schimbată din străinătate.
 
Da, am venit altfel. Am devenit un pic mai experimentală. Aici, la facultate, mi-a fost un pic dificil pentru că mi se cerea să fac într-un anumit fel. Dar am înţeles lucrul ăsta. Am zis că o să traversez şi facultatea, iar apoi o să fac cum simt eu. Şi-am absolvit-o. Dar mi s-a întâmplat un lucru important. 
 
Eram în ultimul an de facultate când s-a înfiinţat în Bucureşti Centrul Naţional al Dansului, o instituţie umbrelă pentru toţi coregrafii interpreţi care ies de pe băncile facultăţii, singura pe ţară. Şi m-am dus eu la oamenii de la Centrul Dansului. Am bătut la uşă, m-am prezentat. L-am spus că nu ştiu nimic despre ei, nu ştiu nimic despre dans, dar îi rog să mă ţină aproape. Le-am spus: „Fac orice. De la întins cabluri la orice“. Voiam să fiu acolo. Oamenii m-au luat. Mi-au dat proiecte de coordonat.
 
Am început să cunosc artişti. Şi într-un eveniment de genul ăsta, l-am cunoscut pe actorul István  Téglás, de pildă, cu care am început să lucrez încă din timpul facultăţii. Imediat după facultate am făcut cu el şi pentru el primul meu solo. Acel solo m-a aşezat cumva pe hartă. Ăla a fost punctul meu de început. István a  rămas cu mine. Am făcut multe proiecte împreună. E un fel de dragoste sau de prietenie artistică majoră. A fost important că el a fost acolo. Şi atunci, şi în anii care  au urmat.
 
 
FOTO Sorin Florea
 

Când decide să facă un spectacol

Unii artişti spun că lasă pe scenă o bucăţică din ei. Ai momente în care simţi că nu mai ai de dat, că ai lăsat prea mult şi e nevoie de timp să te refaci?
 
Nu ştiu dacă las neapărat bucăţi din mine pe scenă, dar consum mult. Eu nu fac spectacole pe bandă rulantă tocmai din cauza asta, că mă consumă mult. Încerc să construiesc un spectacol doar când simt că e ceva acolo care  trebuie spus, altfel nu. Nu fac spectacole doar ca să fac spectacole, nici nu ar funcţiona aşa. E nevoie de reîncărcare, mai ales la început. Apoi înveţi, îţi formezi mecanisme.
 
Care e relaţia ta cu publicul?
 
Prima oară când am urcat pe scenă, eram într-un spectacol de teatru. Am ajuns în seara premierei, s-a deschis cortina şi eu am văzut 500 de spectatori şi nu-mi mai amintesc nimic din spectacol. L-am făcut până la capăt, dar nu-mi amintesc. La început e copleşitor.
 
Pe măsură ce capeţi experienţă însă, lucrurile încep să se schimbe. Acum, publicul este mereu parte din spectacolul meu. Asta nu înseamnă că el e acolo şi se uită la mine când eu fac chestii pe scenă, ci înseamnă că există un tip de interactivitate pe care i-o cer publicului, dar care nu e de tipul: „Hai, Alina, ridică-te de pe scaun şi hai pe scenă cu mine“. E mult mai subtilă şi non-invazivă. În sensul că eu îţi spun lucruri care declanşează lucruri în tine, care se întorc la mine şi tot aşa. De asta spun că e cumva participativ. Eu tot timpul adresez publicului lucruri. Niciodată nu e de tipul: „Voi acum doar vă uitaţi“. E: „Când vă uitaţi, trebuie să se întâmple ceva“. Aşa mi-am construit majoritatea spectacolelor.
 
Ai simţit de-a lungul anilor că publicul s-a schimbat?
 
Nu pot să vorbesc despre public la modul general. Sunt oraşe cu publicul lor. E publicul locului. Ce mi se pare interesant este că şi acolo unde oamenii nu sunt obişnuiţi cu interacţiunea de tipul celei despre care  îţi vorbeam mai devreme, în măsura în care interacţiunea asta are sens pentru ei, trece. Adică publicul funcţionează în sensul ăsta. 
 
Eu ştiu ce groază simţeam când mă duceam la un spectacol de teatru şi actorul de pe scenă  mi se adresa. Îmi venea să mă bag sub scaun sau să se deschidă Pământul şi să mă înghită. Mă simţeam expusă. Eu nu vreau să fac asta publicului meu. De asta spun că e important cum e condusă interacţiunea asta.  Contează modul în care te fac să te simţi parte din locul ăla, laolaltă cu mine, cum te fac să înţelegi că şi tu mă influenţezi pe mine– că te văd, că te simt, că văd că te uiţi în jos, că îţi văd telefonul. 
 
Foarte rar am făcut dans pe muzică
Cât de important e sunetul, muzica în procesul tău de creaţie şi de performer?
 
Nu am o relaţie atât de specială cu muzica. În spectacolele mele există foarte puţină muzică. Dar am o relaţie cu totul specială cu vocea. Asta şi pentru că am lucrat mult cu actori, de exemplu, iar ei îşi folosesc un pic altfel vocea. Dar şi pentru că mi-am descoperit eu propria voce, o chestiune absolut fabuloasă. 
 
Îmi place sunetul produs prin voce, nearticulat sau dezarticulat. Îmi place puterea cuvântului. Muzica nu o folosesc ca suport niciodată. Sau prea rar. O folosesc, mai degrabă, ca partener. Dar foarte rar am făcut dans pe muzică. Nu pun o piesă şi apoi zic să fac ceva pe muzica aia.
 
În general îmi construiesc spectacolul steril, gol. Şi apoi identific părţile în care aş avea nevoie de o completare cu sunet sau cuvânt. Eu cred că dansul nu are nevoie de muzică, ca să fie. Există atâtea alte lucruri. Muzica e pentru mine ceva care vine din exterior. Iar dansul vine din interior, eu aşa-l concep. Interiorul meu e atât de bogat – e atât de al meu, de al nostru, încât nu are nevoie de ceva din exterior, cum ar fi muzica.
 
 
Andreea Novac    FOTO Petru Cucu


„Vom trimite noi dansul către ei”

La ce proiecte lucrezi în perioada asta?
 
Trebuie să refac un spectacol pe care l-am lucrat anul trecut. E un spectacol aproape de public, unul care lucrează cu posibilitatea oamenilor de a simţi mişcare în corp fără să se mişte. E un spectacol foarte fizic, unul care lucrează cu sunet, cu voce şi corp. E intens. Mai sunt şi alte câteva proiecte la care lucrăm în perioada asta. Dacă o să iasă, o să revin la Iaşi, să lucrez un solo şi o piesă de grup. Solo-ul e despre un dans care călătoreşte.
 
Pentru că da, în pandemia asta, nu am putut să dăm spectacole. Şi atunci am zis: „OK, dacă oamenii nu pot să vină să vadă, vom trimite noi dansul către ei“. Practic, creez o coregrafie pe care o trimit către oameni. Oamenii se uită, îmi răspund cu altceva. Şi din acest altceva eu creez încă un spectacol.
 
Mereu ai fost artist independent?
 
Depinde ce înţelegem prin independent. Eu nu văd acest statut legat neapărat de a fi sau a nu fi angajat. Îl văd mai degrabă ca pe o atitudine, ca pe o estetică, ca pe o alegere. Pentru că mi se pare că independenţa îţi creează un context în care tu să poţi să faci lucrurile pe care le consideri importante şi relevante, nu pe cele care trebuie. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost mereu independentă. Am lucrat în Centrul Dansului din Bucureşti, aproape opt ani de zile. M-am ocupat de comunicarea şi relaţiile cu publicul ale instituţiei. Deci acolo am fost angajată. În rest, am fost independetă.
 

Construiţi să ne mişcăm

Ai venit la Iaşi pentru nişte ateliere de coregrafie. Cum îi simţi pe participanţi raportat la relaţia cu dansul?
 
Dansul e dincolo de interes. Cred că dansul te ia pe sus şi, dacă ai curaj să faci pasul, nici nu te mai lasă. Dansul e despre tine şi corpul tău. E despre relaţia dintre tine şi corpul tău, şi despre nevoia de a exprima şi despre a învăţa foarte mult despre tine prin corp. Din acest punct de vedere, dansul ar putea fi despre şi pentru orice, oricând.
 
Este, în primul rând, despre autocunoaştere. Însă, dificil e, că dacă întreb acum pe cineva la ce se gândeşte când spune „dans“, o să spună tot felul de chestii – de la paşi frumoşi, eleganţi, până la mişcare, mâini, picioare stângi. Sunt foarte mulţi de „nu“ cu care oamenii pleacă în chestiunea asta. Eu ţin de foarte mult timp cursuri în dans, e unul dintre lucrurile care îmi place foarte mult, pentru că mă ţine activă. Noi suntem construiţi să ne mişcăm.
 
Există şabloane în dans?
 
În ce fac eu nu. Există tehnica, dar aceasta este despre a învăţa să-ţi foloseşti corpul. Pentru că e dificil. E o inteligenţă care se dezvoltă. Şi nu e neapărat uşor. Tehnica poate 
să devină un fel de şablon. 
 
Dacă-mi spui acum să mă aşez pe podea, eu o să mă aşez într-un anumit fel. Pentru că ştiu s-o fac. Tu o să te aşezi diferit. Nu e neapărat că felul meu de a mă aşeza pe podea e mai bun, ci e mai eficient. Ştiu că fac lucrul ăsta ca să-mi fie mai uşor şi să mă aşez, şi să mă ridic, şi să mă rotesc de acolo, de jos. Asta e tehnica. Dincolo  de asta, nu există şabloane. Nu există nici bine, nici rău. Dualităţile astea oricum nu ne ajută. Pentru ce sau cine nu e bine? Cine decide?  
 

Creează coregrafii pentru teatru şi film

Andreea Novac
6 martie 1981, Hunedoara, judeţul Hunedoara
 
A studiat, între 1999 şi 2003, psihologia la Universitatea Bucureşti şi apoi Coregrafia, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L Caragiale“ (UNATC) pe care a absolvit-o în 2008.
 
Este pasionată de creaţie coregrafică, educaţie artistică, discurs teoretic şi performativ. Trece prin numeroase stagii de formare profesională şi artistică, participă la rezidenţe naţionale şi internaţionale, creează spectacole de dans şi performance, coregrafie pentru teatru şi film, lucrează interdisciplinar, susţine ateliere de dans contemporan.
 
A fost coordonator de comunicare şi consilier artistic în cadrul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, este membru fondator al Asociaţiei Developind Art şi colaborează cu artişti şi structuri independente sau instituţii pentru a susţine şi dezvolta proiecte în domeniul dansului contemporan şi artelor performative.
 
Trăieşte acum în Bucureşti.
 

Vă recomandăm să citiţi şi:

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările