Cercetătorul Marius Chelcu: „Rivalitatea dintre modernizare şi conservarea patrimoniului produce victime”

Cercetătorul Marius Chelcu: „Rivalitatea dintre modernizare şi conservarea patrimoniului produce victime”

Istoricul Marius Chelcu  FOTO Arhiva personală

Una dintre cele mai de preţ bogăţii ale României, istoria, pare greu de conservat în contextul schimbărilor urbanistice şi arhitecturale care s-au produs în ultimul secol. Istoricul Marius Chelcu explică de ce clădiri istorice din România sunt lăsate intenţionat pradă degradării, pentru a fi înlocuite cu unele mai rentabile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cu o vastă experienţă în cercetarea istoriei urbane, pasionat de paleografia slavonă şi chirilică, istoricul Marius Chelcu (47 de ani) se întoarce în timp pentru fiecare lucrare ştiinţifică de-ale sale.
 
Îşi aminteşte cu drag de primii profesori de istorie din viaţa sa, care i-au fost şi îndrumători, şi spune că „alegerile şi chiar pasiunile care ne marchează traseul în viaţă nu sunt accidentale“. 
 
Cercetătorul s-a remarcat încă de la absolvirea liceului, atunci când a fost o raritate printre colegii săi – cei mai mulţi dintre ei se pregăteau pentru un examen la Facultatea de Economie, iar el făcea primii paşi spre rădăcinile ţării noastre, optând pentru Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi.
 
 La distanţă de peste douăzeci de ani de la absolvire, „Monografia oraşului Târgu Frumos“, al cărei coautor este, a primit Premiul „George Bariţiu“ al Academiei Române.
 
„Weekend Adevărul”: Ce reprezintă, de fapt, istoria locală a unei comunităţi?
 
Marius Chelcu: Istoria locală este socotită, adesea, un gen minor, motiv pentru care există riscul de a o considera uşor de cuprins chiar şi de cei nedeprinşi cu rigorile scrisului – nu doar cele ale scrisului istoric, ci chiar şi ale aceluia în formă narativă. Pare că patriotismului local, dobândit prin naştere sau locuire, este suficient pentru ca cineva să ofere o bună cercetare de istorie locală.
 
Realitatea este însă puţin diferită, fiindcă cine îşi propune să facă istorie locală în mod temeinic nu se poate lipsi de instrumentele istoricului. Folosirea defectuoasă a surselor istorice şi lipsa spiritului critic duc, în mod inevitabil, la interpretări eronate, păgubitoare cunoaşterii trecutului, fie că vorbim despre istoria universală sau despre trecutul unei localităţi.
 
- Care sunt cele mai dese erori pe care le putem găsi în astfel de monografii?
 
Din păcate, multe dintre aşa-numitele monografii din ultimul timp – pe care le are în portofoliu aproape fiecare comună sau localitate urbană – sunt lipsite de minima experienţă a acelora care s-au încumetat să le facă – de la adunarea materialului documentar, până la capacitatea autorilor de a-l utiliza în spirit critic şi de a construi un discurs coerent. Din acest motiv, multe volume, care nici măcar literare nu pot fi socotite, devin o înşiruire obositoare de date şi fapte – de multe ori eronate, aşadar, nu doar nefolositoare, ci chiar păgubitoare.
    
Istoricul Marius Chelcu  FOTO Alina Batcu

Istoria locală stimulează conştiinţa locală

- Cum poate deveni istoria locală un ghid pentru administraţiile locale?

Aici vorbim despre valoarea practică a studiilor de istorie locală. Dacă acestea sunt făcute în mod responsabil, ele devin utile nu doar ca simplă lectură istorică, ci şi pentru stimularea unei anumite conştiinţe locale. De asemenea, astfel de cercetări, cumulate cu studiile de geografie, biologie, sociologie şi demografie, pot deveni un ghid pentru administraţiile locale. Fiind surprinse, de-a lungul timpului, trăsăturile specifice din trecutul unei comunităţi, din cadrul unei localităţi, rurale sau urbane, sau a unei comune, pot fi găsite mai uşor răspunsuri la întrebări prezente.
 
Spre exemplu, orice plan urbanistic – general sau zonal – sau orice proiect de finanţare – fie că vorbim despre cele de infrastructură, culturale sau sociale – au, în mod obligatoriu, în cuprins şi un studiu istoric. De ce? Fiindcă aşa se poate demonstra că poţi rezolva în mod eficient o problemă, o cerinţă actuală a unei comunităţi – trebuie să dovedeşti că îi cunoşti îndeajuns rădăcinile.
 

Faţetele locuirii umane

- Cum s-a ajuns la conceptul de monografie care, în prezent, este sinonim cu istoria locală?
 
Conceptul de monografie s-a conturat deplin în jurul Şcolii de Sociologie iniţiată şi condusă în perioada interbelică de Dimitrie Gusti – cu menţiunea că, în Şcoala lui Gusti, obiectul cercetării îl reprezenta mai ales comunitatea sătească. Dacă urmărim dezbaterile, pornind de la lucrările teoretice ale fondatorului, continuând cu cele ale colaboratorilor săi – menţionându-i doar pe Traian Herseni şi Henri Stahl – vom observa că atunci s-a conturat ceea ce se numeşte scheletul unei lucrări numite monografice. 
 
- Ce înseamnă, practic, o monografie?
 
Termenul monografie a avut în vedere atingerea tuturor faţetelor locuirii umane într-un anumit spaţiu – începând de la cadrul geografic şi continuând cu studiul populaţiei, cu cel istoric, al tradiţiilor şi instituţiilor. Aşadar, într-o lucrare de acest fel urmau să-şi aibă loc mai multe aspecte, şi nu doar trecutul unei comunităţi. Din acest motiv, pentru alcătuirea unei lucrări cu pretenţii monografice, în chip ideal, ar fi nevoie să se întrunească o echipă formată din geografi, biologi, arheologi, istorici, etnologi, sociologi.
 
Acest calapod a fost preluat, însuşit, şi a avut succes în măsura în care s-a format un grup de cercetare rezonabil de echilibrat din perspectiva pregătirii. De aceea, până astăzi, vom vedea că majoritatea rubricilor amintite, de la cadrul geografic până la tradiţii şi activitatea bisericii şi a şcolii, se păstrează în aşa-numitele monografii.
 
Din păcate, în multe cazuri, ori găsim un singur autor, autodeclarat priceput la toate, ori echipa nu a avut suficientă consistenţă pentru a răspunde unei asemenea provocări, iar rezultatele nu sunt nici măcar satisfăcătoare.
 

Între nou şi vechi

- Ce schimbări s-au produs din punct de vedere urbanistic şi arhitectural în ultimul secol în România?
 
Este o temă destul de intens dezbătută şi chiar controversată – ca orice temă de interes public şi ştiinţific. Din punct de vedere urbanistic, cel puţin pentru regiunile extra-carpatice, după schimbarea din anul 1989, a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au devenit secolul de aur al arhitecturii urbane şi al urbanismului. Discuţia se axează, inevitabil, în jurul distrugerilor pe care le-au suferit oraşele în perioada comunistă prin măsuri de sistematizare radicală a centrelor istorice, inclusiv prin demolarea unor clădiri cu valoare de patrimoniu. 
 
- Putem vorbi de o dispută între vechi şi nou?
 
Da, trebuie să reţinem că voinţa conservării patrimoniului arhitectonic este relativ nouă şi că ea nu s-a împăcat întotdeauna cu dorinţa noilor generaţii de arhitecţi şi urbanişti de a transforma oraşul, de la o epocă la alta, în spiritul modernizării, al noutăţii tehnicii construcţiilor şi locuirii. 
 
În disputa dintre păstrarea urmelor trecutului şi noutatea locuirii, în perioada comunistă, voinţa politică a dictat, de cele mai multe ori din raţiuni ideologice, ştergerea brutală a urmelor trecutului, considerate nu doar nefuncţionale, dar şi dăunătoare spiritului locuitorilor oraşelor.
 
- Care sunt efectele acestei dispute?
 
În mod evident, rivalitatea dintre modernizare şi conservarea patrimoniului a produs şi produce încă erori şi victime. Spre exemplu, în cazul oraşului Iaşi, pe care îl cunosc cel mai bine, urmări regretabile le-a provocat elanul constructiv din perioada comunistă, numit modernizator, stimulat de acele raţiuni ideologice. 
 
Porţiuni considerabile din zestrea istorică a oraşului, străzi şi clădiri reprezentative pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au dispărut complet, mai ales în ultimul deceniu al regimului. Drama clădirilor vechi nu a încetat să existe odată cu schimbarea regimului, fiindcă raţiunile ideologice au făcut loc, în prezent, raţiunilor economice de „modernizare“ cu orice preţ a zonei centrale.
 
Istoricul Marius Chelcu  FOTO Arhiva personală
 
- De ce credeţi că aceste clădiri istorice sunt lăsate pradă degradării?
 
Întâlnim încă suficiente cazuri când clădiri istorice sunt lăsate intenţionat pradă degradării, pentru a fi înlocuite cu altele noi, mai puţin valoroase din punct de vedere arhitectonic, dar mai rentabile pentru proprietarii terenului pe care ele se află. Sunt lucruri care se întâmplă însă în mai toate oraşele, inclusiv în Capitală.
 
- Cum putem stopa acest fenomen?
 
Soluţia este aceea a unui dialog constructiv şi benefic pentru orice oraş, între dorinţa de evoluţie viitoare, în acord cu cerinţele timpului prezent, dar şi de conservare a unor martori vii ai tradiţiei oraşului. Sigur, pentru cei care ar vrea să construiască mult şi repede, acest tip de abordare pare o batere a pasului pe loc, o frână în calea progresului; privit însă în mod raţional, echilibrul între tradiţie şi modernitatea urbană nu poate fi decât benefic pe termen lung. 
 
Pasiunile care ne marchează traseul în viaţă nu sunt accidentale
- În prezent sunteţi cunoscut în întreaga comunitate ştiinţifică din ţară pentru studiile dumneavoastră de istorie urbană. Când aţi făcut primii paşi, poate chiar fără să realizaţi importanţa lor, pe acest drum al istoriei? 
 
Mă aflu deja la vârsta la care experienţa îmi arată că alegerea căilor pe care le urmăm în viaţă nu este întâmplătoare. E drept că pot exista mai multe opţiuni, dar nu suntem la voia sorţii atunci când alegem, ci mai curând suntem orientaţi, fie şi tainic, de zestrea pe care o moştenim, sau pe care am acumulat-o până a păşi hotărât pe un drum sau altul. 
 
În cazul meu, alegerea a fost anunţată de o soră a bunicii, fostă profesoară de istorie, care în mod discret, din copilărie, mi-a orientat lecturile spre cele cu subiecte istorice. Acelui prim îndrumător i s-a adăugat un altul, un profesor de istorie cu har din perioada şcolii gimnaziale. 
 
- Aţi avut parte de astfel de îndrumători şi în timpul liceului?
 
Urmând un profil economic, în timpul liceului nu am mai avut şansa unor îndrumători la fel de persuasivi, însă fundamentul era deja destul de solid pentru a nu mă lăsa să mă îndepărtez. La sfârşitul liceului, atunci când cei mai mulţi dintre colegii mei se pregăteau pentru un examen la Facultatea de Economie, eu m-am remarcat dintre ei şi am dat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi.
 
În timpul studenţiei, dar mai ales după încadrarea la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ şi debutul carierei în cercetare, studiile liceale aveau să-şi spună cuvântul prin opţiunea preponderentă pentru subiecte de istorie economică şi socială. Aşadar, alegerile şi chiar pasiunile care ne marchează traseul în viaţă nu sunt accidentale – sunt din timp pregătite, există indicii, chiar dacă, de cele mai multe ori, poate nu realizăm acest lucru.
 

Student în anii ’90

- Cum a fost studenţia pentru dumneavoastră? 

Am absolvit în 1997, aşa că am resimţit din plin neliniştile unei perioade neaşezate, plină de lipsuri materiale, dar şi morale, aceea a anilor 1990. Pentru un tânăr student, o astfel de atmosferă poate fi derutantă, mai ales fiind în postura de a de a-şi găsi un drum. Au intervenit şi atunci indiciile care m-au condus spre alegerea specializării în istoria medievală şi, mai ales, către descifrarea documentelor vechi scrise în limba slavonă sau în română cu litere chirilice – scrierea noastră de cancelarie până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
 
- Ce le recomandaţi tinerilor care se află la început de drum în domeniul acesta?
 
Să manifeste curiozitate permanentă faţă de trecut şi să-şi însuşească metodele care să-i apropie de cunoaşterea domeniului – fie că este vorba despre locul  în care s-au născut sau în care trăiesc, fie că sunt interesaţi de trecutul unei regiuni, a unor felii din trecutul naţional, continental sau de relaţiile internaţionale. 
 
Peste toate trebuie să-şi exerseze în permanenţă spiritul critic faţă de tot ce s-a scris înainte. Şi nu de dragul de a se afla în răspăr cu predecesorii lor în ale scrisului istoric, ci pentru că tocmai privirea critică este garanţia că vor observa golurile în cunoaşterea şi în interpretarea faptelor trecutului, pe care ei au menirea să le umple, pentru a face un pas înainte faţă de cei care i-au precedat.
 
- „Monografia oraşului Târgu Frumos“, al cărei coautor sunteţi, a primit Premiul „George Bariţiu“ al Academiei Române. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această lucrare? 
 
O pot considera o experienţă reuşită, având şansa lucrului într-o echipă cu competenţe diverse şi recunoscute, de la istorici şi arheologi, până la biologi, geografi şi etnografi. A fost o echipă care a reuşit să se armonizeze din mers şi să ducă lucrul până la capăt – aşa că am avut rezultate bune, apropiate de idealul a ceea ce se doreşte a fi un studiu amănunţit asupra unei localităţi.  
 

Vă recomandăm să citiţi şi:

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările