Legendele neştiute ale Dunării: în căutarea misterioşilor monştri acvatici care se ascund sub apele fluviului

Legendele neştiute ale Dunării: în căutarea misterioşilor monştri acvatici care se ascund sub apele fluviului

Cum se prindeau monştii Dunării acum peste o sută de ani: FOTO: BVAU

De la crocodilul de canalizare la anaconda de Cocuţa, toate sunt poveşti pescăreşti care i-au făcut pe gălăţeni să se înarmeze şi să plece în căutarea „bestiilor” mâncătoare de oameni. Până la proba contrară, singurii „monştri“ cu „fişier foto ataşat“ sunt morunii şi somnii de câteva sute de kilograme bucata. Specialiştii piscicoli zâmbesc a pagubă în faţa legendelor: „Monştri au cam fost, dar i-au rărit braconierii”.

Ştiri pe aceeaşi temă

De când s-au inventat telefonul mobil cu cameră digitală şi internetul, poveştile pescăreşti nu mai sunt ce-au fost. Orice legendă care încearcă să smulgă din partea auditoriului măcar un „hai, frate!”,  fie el cât de puţin pătruns de emoţie, se propteşte, invariabil, într-o replică ce taie elanul oricărui pescar cu talent: „Păi, arată-ne poza!”.

Însă chiar dacă tehnologia modernă a cam retezat din elanul spumoaselor legende de altă dată, tot se mai găseşte câte un „romantic” care, întru amintirea vremurilor de odinioară, aruncă spre public cu momeala unei poveşti pescăreşti condimentată cu toate detaliile necesare pentru a face gurile să se caşte de uimire. Cum ar fi cea a peştelului lung „cât un autobuz”, care este „văzut” din când în când în apele din dreptul oraşului.

Crocodilul din canale şi şarpele de la plaja Cocuţa

O poveste incredibilă legată de posibila faună de dimensiuni gigantice a Dunării este legată de apariţia unei şopârle uriaşe (Crocodil? Varan?) în canalul colector care se vărsa cândva în Dunărea în zona „Elice”. Între timp, canalul a rămas doar în parte (şi doar cu numele), căci apele uzate sunt repompate acum către staţia de epurare de la malul Siretului.

Canalul respectiv avea circa doi metri în diametru, iar gura lui de vărsare era mai mereu sub apele fluviului, aşa că, nu se ştie de unde, a apărut povestea unei şopârle uriaşe – un fel de Godzilla a sudului Moldovei – care, cică, cutreiera, acum câteva decenii, canalul şi apele din zona portului în căutare de hrană.

Se spune că fiara avea şapte-opt metri lungime şi că ar fi mâncat nu o dată copii ieşiţi să se scalde în fluviu sau pescari singuratici. Desigur, nicăieri în scriptele oficiale nu apare vreo dovadă a existenţei unui astfel de animal, deşi dispariţiile de persoane, la malul apei, au fost mereu o realitate. La fel de frecvente sunt însă şi cazurile de oameni care nu prea ştiu să înoate.

O altă poveste, la fel de ciudată, este legată de descoperirea unei piei de şarpe de dimensiuni impresionate (circa 15 metri lungime; anaconda?) în zona plajei Cocuţa, aflată pe malul tulcean, exact în faţa Galaţiului. Până acum vreo 20 de ani, plaja amintită era în mare vogă (foto jos), dar între timp a dispărut sub apele capricioase ale fluviului.


Se spune că unul dintre cârciumarii care aveau acolo o tonetă cu bere şi bragă a găsit pielea, provenind de la un şarpe care a năpârlit, chiar pe plajă, în zorii zilei. Speriat, omul a fugit, iar când s-a întors însoţit de mai mulţi prieteni, „obiectul” dispăruse.

Se pare că povestea a făcut suficientă vâlvă în acea vreme (se întâmpla prin anii’30), încât autorităţile vremii să instituie o patrulă călare, înarmată, care să cutreiere câteva zile malul, după cum relatează ziarele gălăţene. Evident, şarpele gigantic n-a fost găsit, însă legenda a mai dăinuit câteva decenii de atunci.

Şi ce poveşti „cool” erau cândva...

Până să ajungem la legendele prezentului, să ne mai aplecăm asupra poveştilor de altădată, căci, cum spuneam, povestitori se găsesc mereu. Una dintre cele mai interesante (şi cumva înfricoşătoare) legende ale genului (evident, fără „file video” sau „jpg” ataşat), am auzit-o de la Mihai Dragomir, un „pescar înrăit” – sintagma-i aparţine – din Bădălanul Galaţilor.

Nea’ Mihai a scăpătat binişor de 70 de ani, dar încă se mai duce „la baltă”, aproape zilnic, în speranţa că doar-doar i-o ieşi şi lui cartea câştigătoare, adică somnul de peste suta de kilograme sau morunul cât lotca de lung. Ştie că visează, însă îl ţin lângă apă poveştile.

„Eram copil pe atunci. Nici nu eram la şcoală când am văzut cum au prins pescarii, chiar aici, oleacă mai la vale de Şantierul Naval, un somn de cinci metri. Cinci metri avea, nu te mint! Când i-o spintecat burta, o găsit în el un om întreg. Era aproape putrezit, că-l mistuise stomacul dihaniei”.

Mihai Dragomir

pescar "legendar"

„Să ştii, dom’le, că somnii chiar mănâncă oameni dacă apucă să crească atâta cât trebuie. Numai că-s lacomi şi de aceea sunt şi prinşi când îs mici, de până la 100-150 de kile. Nu se pot abţine de la mâncare”, este categoric pescarul.

Despre legenda peştelui gigant, care bântuie apele Dunării şi este văzut când şi când de oameni, are doar cuvinte bune. „Păi, de ce n-ar fi? Prea mulţi spun că l-au văzut, ca să nu fie aşa. Ce? Nu se poate să fie în Dunăre un peşte de 10-15 metri lungime? La când e de mare e apa Dunării, sigur poate trăi şi aşa ceva aicea”, este de părere nea’ Mihai. Nu-l putem contrazice.

Când şi când, câte un „monstru” cade-n cârlig

Poveştile pescăreşti au, fără îndoială, mai multe feţe. Dincolo de zona incredibilului există şi poveştile acelea cu dovadă, cu poza „monstrului” din toate unghiurile şi, mai nou, cu filmare HD.

Cam de două-trei ori pe an (din păcate, în ultima vreme, pe fondul braconajului masiv, se-ntâmplă din ce în ce mai rar...) se nimereşte să pice marea captură, iar monstrul este arătat lumii întregi. Acum doi ani, un gălăţean a traz lozul cel mare. Profesorul Mihai Cadinoiu (dacă numele vi se pare cunoscut, să ştiţi că aşa-i: a fost campion mondial la popice!) a tras în barcă, la „Scurta” (adică aproape de vărsarea Prutului în Dunăre), o namilă de 115 kilograme şi 2,5 metri lungime.


Pescarul s-a pozat cu „monstrul” (foto sus) în toate felurile, care apoi a fost tranşat, căci şi pescarii au un fel de „pomană a porcului” când vine vorba despre capturile de excepţie.

Încă o fugă în trecut, mai spre Deltă un pic

Scriitorul tulcean Nicolae C. Ariton, posesorul unui blog foarte citit şi scris excepţional (mistereledunarii.wordpress.com), aduce în actualitatea câteva poveşti pescăreşti (dar deloc incredibile) despre monştrii de altădată ai Dunării.

„Pentru un loc de pescuit bun se spuneau şi ascultau tot felul de poveşti, care de care mai fantasmagorice, cu monştrii veniţi din Dunăre şi care înghiţiseră hulpavi viţei, caii sau chiar oameni. Cele mai exagerate se povesteau prin prăvăliile evreilor, care erau în stare să jure, pentru un pitac, sau doi, că văzuseră cu ochii lor cum o asemenea dihanie înghiţise un pescar cu barcă cu tot”, scrie Nicolae C. Ariton.

„După ce ajungeau cu bine la un asemenea vad secret, de care ştia doar jumătate din Tulcea, cei doi, trei bărbaţi, însoţiţi doar de băieţii mai răsăriţi, din familie, făceau primele pregătiri de pescuit. Îi luau la încins pe baistrucii, care bucuroşi nevoie mare de aşa expediţie, se jucau prea aproape de Dunăre, ispitind vre-o dihanie să-i înhaţe. Apoi, mulţumiţi, legau o funie groasă de  codârla căruţei, iar de capătul celălalt al acesteia prindeau un cârlig lucios şi bine ascuţit cu piatra. După ce agăţau de el maţe de oaie sau porc, ca momeală, îl aruncau în apa albastră-gălbuie a Dunării, toată şleahta pândind într-o linişte deplină sosirea prăzii, înarmaţi cu topoare şi bâte”.

Nicolae C. Ariton

scriitor

„O smucitură puternică în codârla căruţei era un semn că dihania a tras, boii fiind urniţi cu lovituri de biciuşcă, în direcţie opusă apei, în mişcări încete, dar puternice. Toată măiestria era să nu tragi brusc şi tare, ameninţând să rupi osia căruţei, ci să mergi înainte şi înapoi, până obosea dihania, care o dată trasă pe mal era pălită în cap cu o lovitură de topor. Monstrul, care avea uneori şi 3-4 metri lungime, era hăcuit cu măiestrie şi carnea aşezată în coşuri de nuiele şi încărcate în căruţa golită de pietrele de balast”, mai scrie Nicolae C. Ariton.

Poveşti, taică, dar şi cu ceva sâmbure de adevăr

Specialiştii în piscicultură zâmbesc când aud astfel de poveşti. Însă nu zâmbesc atât a neîncredere, cât mai ales a pagubă.

 
Video

Inginerul piscicol Marian Popa zice că odinioară chiar se găseau în apele Dunării adevăraţi monştri. „Până acum o sută de ani, era ceva normal să se prindă sturioni – moruni mai ales – de 300 şi ceva de kilograme sau somni de peste 200 de kilograme. Însă vremurile acelea au cam apus. Braconierii au făcut praf fauna Dunării şi, în ciuda eforturilor de repopulare, cu timpul peştii mari vor cam dispărea”, este de părere inginerul.

Cât priveşte poveştile cu crocodili, şopârle gigant, şerpi de 15 metri şi peşti „cât autobuzul de mari”, Marian Popa ne invită la precauţie. „Imaginaţie unora e foarte bogată! Dar, până la urmă, ce-ar fi viaţa fără un strop de fantezie?”, întreabă, ca şi cum ar răspunde, inginerul.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: