Gălăţeanca Eliza Leonida-Zamfirescu, prima ingineră din lume, a infirmat concepţia potrivit căreia „locul femeilor este în bucătărie”

Gălăţeanca Eliza
Leonida-Zamfirescu, prima ingineră din lume, a infirmat concepţia potrivit
căreia „locul femeilor este în bucătărie”

Eliza Leonida Zamfirescu, prima femeie-iginer din lume. Foto: bvau.ro (Biblioteca VA Urechia)

A îndurat cu stoicism discriminările la care a fost supusă într-o epocă în care se considera că domeniile tehnice şi ştiinţifice sunt rezervate bărbaţilor. Calităţile sale incontestabile au ajutat-o să-şi urmeze vocaţia, fiind cea dintâi femeie care a absolvit o instituţie de învăţământ superior cu profil tehnic.

Ştiri pe aceeaşi temă

În istoria omenirii, sunt menţionate numele multor femei celebre, regine, scriitoare, actriţe şi chiar luptătoare pe front, însă cele care s-au remarcat în domeniile ştiinţei şi ingineriei sunt puţine.

Printre acestea din urmă se numără şi gălăţeanca Eliza Leonida-Zamfirescu, unanim recunoscută drept prima femeie din lume care a făcut carieră în profesia de inginer.

S-a născut la Galaţi, în noiembrie 1887, într-o familie numeroasă; a avut nu mai puţin de zece fraţi. Tatăl său, Anastase Leonida, ofiţer de armată, şi mama sa, Matilda Gill, fiica unui inginer chimist de origine franceză, s-au ocupat atent de educaţia celor 11 copii ai lor, patru fete şi şapte băieţi.

A absolvit şcoala gimnazială în oraşul natal şi, deşi a urmat cursurile liceale la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, a susţinut cu brio examenul de maturitate la secţia reală a Liceului „Mihai Viteazul”.

A infirmat concepţia: „Locul femeilor e la bucătărie”

Opţiunea sa pentru o carieră într-un domeniu tehnic, unică la vremea ei, a fost determinată de exemplul bunicului său, al unui frate şi unui unchi, toţi trei ingineri.  A încercat să se înscrie la Şcoala de Poduri şi Şosele, în România, dar, din cauza prejudecăţilor vremii, a fost refuzată pe motiv că este femeie şi „nu se cade”.

Cu mare greutate a fost acceptată la Academia Regală Tehnică din Berlin. Cadrele didactice, evident toţi bărbaţi, au încercat s-o convingă că opţiunea ei este neobişnuită şi deci inacceptabilă. Conducerea Academiei a fost pusă în faţa unei situaţii inedite: era prima candidată din istoria instituţiei de învăţământ, dar avea calităţi de neignorat: cunoştea la perfecţie limba germană cultă şi avea cunoştinţe solide de matematică, fizică şi chimie. Pentru acestea a fost admisă dar, cu siguranţă, a contat şi faptul că fratele său, Dimitrie Leonida (cel care avea să devină fondatorul Muzeului Tehnicii din Bucureşti), era deja un eminent student al Academiei.

După ce a fost acceptată, unul dintre profesori, văzând-o în amfiteatru i-a strigat: „La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la Politehnică!“. Eliza a îndurat cu stoicism toate discriminările la care a fost supusă doar pentru că era femeie. Meritele sale au fost recunoscute la absolvire, în 1912, când profesorul Hoffman, decanul Facultăţii de Chimie şi Metalurgie, a caracterizat-o spunând că a fost: „cea mai silitoare dintre silitori“.

Deşi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Eliza s-a întors în ţară unde, cu greu a reuşit să obţină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucureşti.

A lucrat până la începerea războiului când a plecat pe front, ca infimier voluntar şi, pentru abnegaţia şi curajul dovedit, a fost decorată cu „Medalia de Război a Republicii Franceze“.

Tot pe front, l-a cunoscut pe Constantin Zamfirescu, doctor în chimie, cu care s-a căsătorit în 1918, în comuna Ghidigeni, lângă Mărăşeşti. La nuntă au participat regina Maria şi principesa Ileana.

Şi-a dedicat ingineriei 42 de ani din viaţă

La Institutul de Geologie tânăra ingineră a elaborat multe metode şi tehnici de analiză a substanţelor minerale, a petrolului, a gazelor, a cărbunelui, a apelor potabile şi a apelor minerale pentru a determina valoarea economică a acestora.

A făcut cercetări privind extragerea potasiului din glauconite, zăcămintele de grafit din Munţii Olteţului şi compoziţia chimică a ţiţeiurilor din România

În  1963, a fost pensionată, la vârsta de 75 de ani, din care 42 i-a dedicat ingineriei demonstrând că această profesie nu este una rezervată bărbaţilor.

În semn de recunoaştere a drumului pe care l-a deschis, în 1997, a fost instituit „Premiul Eliza Leonida-Zamfirescu”, care se decernează anual unei personalităţi feminine pentru merite în domeniul ştiinţei şi tehnicii.

S-a stins din viaţă la 86 de ani, pe 25 noiembrie 1973.

citeste totul despre: