Moştenirea unui martir al Revoluţiei, mintea strălucită de care regimul voia să scape. Fiul său: „Nu merită nimeni să moară pentru o schimbare a României“
0
„Adevărul“ a stat de vorbă cu familia unui erou-martir al Revoluţiei din Decembrie 1989, ucis nu întâmplător de vreun glonţ rătăcit, ci luat la ţintă de lunetişti deoarece era printre organizatorii baricadei de la Intercontinental. Lecţia de viaţă şi de moarte a lui Emil Duhnea este cu atât mai cutremurătoare şi mai semnificativă pentru ce a însemnat eliberarea de un regim totalitar.
La 39 ani, Emil Duhnea era un intelectual de rasă, una dintre minţile strălucite ale României. Era doctor în Ştiinţe Economice, titlu obţinut la 32 ani cu o teză vizionară despre bursa de mărfuri.
Emil era absolvent de Comerţ Exterior, apoi urmase Dreptul, ca să îşi desăvârşească educaţia, căci visa să reprezinte România pe piaţa comercială internaţională.
Era căsătorit, avea doi copii mici, iar al treilea era pe drum. Avea o situaţie materială excelentă pentru acea vreme - spune familia. Dar Emil Duhnea, ca toată România, n-avea tocmai ceea ce conta enorm: Libertatea.
Plecarea
În seara zilei de 21 Decembrie 1989, după ce şi-a culcat copiii, Emil Duhnea a ieşit în Piaţa Universităţii, iar după câteva ore a venit acasă cât să se schimbe de haine. Era ud din cap până-n picioare de tunurile de apă puse pe demonstranţii care se încăpăţânau să rămână pe baricadă.
S-a îmbrăcat cu haine uscate, a luat nişte hârtii şi pixuri ca să scrie revendicări, şi-a lăsat buletinul acasă şi a plecat din nou.
Nimeni şi nimic nu l-ar fi putut opri; deşi putea să stea liniştit acasă. Avea deja actele depuse pentru emigrare, să plece cu toată familia în SUA.
Emil, o capacitate de care România avea nevoie
Născut la 15 iulie 1950, la Constanţa, Emil Duhnea fusese lector la Academia de Ştiinţe Economice, apoi lucrase o scurtă perioadă în comerţul exterior al României. Dar ideile lui erau prea revoluţionare pentru regimul comunist, mai ales că Emil refuzase să se înregimenteze în partid. Iar parcursul lui ascendent nu putea continua în afara Partidului Comunist sau a Securităţii.
Emil, lector la ASE Sursa arhiva familiei Duhnea
Oricum, Emil era prea diferit de omul-robot pe care şi-l dorea dictatura. Asculta muzică străină, citea cărţi şi reviste străine (publicaţii care erau interzise în ţară), era un cinefil împătimit, abonat la Biblioteca Americană - de unde împrumuta casete video cu cele mai noi filme, purta părul lung şi barbă. „Ce fel de element este acesta, tovarăşi?“, s-au întrebat indignaţi activiştii.
Proscris de regim, căutat pentru inteligenţa lui
Când alegeai să ceri oficial plecarea din ţară, te aştepta o viaţă de proscris în România comunistă. Cât mai stăteai aici, lumea te-ar fi evitat ca pe un ciumat. Începea marginalizarea. De aceea, foarte mulţi români care au emigrat au preferat să o facă pe ascuns, fugind din ţară peste noapte. Înainte îşi puneau discret averea la adăpost nemailăsând nimic pe numele lor, ca să nu aibă statul român ce confisca.
Emil Duhnea Sursa arhiva personală
Emil Duhnea a fost atipic şi în acest caz. A depus actele oficial, pentru întreaga familie, pentru plecarea în Statele Unite ale Americii. Cum un „trădător“ nu mai era bine primit nici la locul de muncă, Emil a găsit o soluţie ca să-şi întreţină familia în creştere: a început să dea acasă meditaţii pentru admiterea la ASE.
Fără să vrea, comuniştii îi făcuseră un bine. „Crease un material sistematizat cu o metodă modernă de învăţare, un suport de curs dactilografiat la maşina de scris, pe care le comercializa viitorilor studenţi. Medita pentru admiterea la facultate şi aveam o situaţie materială excelentă pentru vremurile de atunci“, explică Alin Duhnea, fiul cel mare.
Alin, fiul cel mare: „Ascultam cu tata la <Europa liberă> împuşcăturile de la Timişoara“
Alin avea 10 ani când a rămas „bărbatul casei“, sprijin pentru mama însărcinată şi pentru fratele mai mic, Vlad, de 6 ani.
„Ce este important de înţeles în cazul tatălui meu: este vorba despre un intelectual, care a ieşit în stradă, în noaptea de 21 Decembrie 1989, din pură convingere. Exclusiv din nevoia de libertate - individuală, de opinie, de gândire, de circulaţie. Ştiu exact ce simţea, pentru că simt acelaşi lucru în contextul actual din România“, mărturiseşte Alin Duhnea.
Tancuri în faţa CC-ului. Bucureşti, Revoluţia din Decembrie 1989 Sursa irrd.ro
Alin ştia ce se întâmplă în Capitală. Ascultase cu tatăl lui „Europa liberă“, iar înregistrările cu focurile trase la Timişoara, în 18 Decembrie, i-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna. Şi le aminteşte clar şi acum, la 29 ani de la Revoluţie.
„Tata a ieşit în stradă complet conştient. Ştiam de morţii şi de răniţii de la Timişoara. A venit la ora 22 acasă, udat de tunuri de apă, s-a schimbat, a luat hârtii şi pixuri să scrie revendicări şi a plecat din nou în Piaţa Universităţii. E greu de înţeles pentru oamenii de rând o astfel de atitudine. Trebuie sa ai nişte convingeri foarte puternice, nişte idealuri pentru care sa îţi rişti chiar viaţa fără să clipeşti“, spune Alin.
Amintirile de acasă
„Ultima dată, Emil a fost acasă, la Constanţa, vara“, îşi aminteşte Dan Duhnea, fratele lui Emil, mai mic cu 10 ani. Tatăl lor, Aurel, era inginer constructor, mama Camelia - contabilă. Dan nu i-a semănat lui Emil decât la dorinţa de a fi altfel.
„Eram total diferiţi: el a fost un intelectual de mare clasă, eu eram mai pragmatic. El asculta muzică de calitate: Beatles, Led Zeppelin, Deep Purple. Când îşi făcea lucrările, punea să ruleze filmul Amadeus, îi plăcea mult muzica lui Mozart. De la Emil vedeam filmele cele mai bune şi citeam reviste străine la care era abonat - Times şi Newsweek. Era un jucător redutabil de poker şi dacă mai spun că îşi lăsase plete şi barbă, vă daţi seama ce element nociv era pentru societatea ceauşistă. Îmi zicea: «Ăstora le e frică de mine»“, zâmbeşte amar Dan.
Silvia lui Emil
Silvia, soţia lui Emil, este profesoară de istorie, ieşită la pensie de la Şcoala Ienăchiţă Văcărescu din Capitală. Şi-a reproşat mult timp că nu a încercat să-l oprească pe Emil să plece din nou. Că nu s-a pus în calea lui, să-l împiedice să iasă din casă, să plângă, să strige, să îl implore. În decembrie ’89 era însărcinată în luna a şaptea cu cel de-al treilea lor fiu.
Silvia şi Emil cu primul lor născut, Alin Sursa arhiva personală
„Aveam multă încredere unul în celălalt. Eu căutam să nu-i impun nimic, la fel proceda şi el cu mine. Nu i-am spus nimic atunci. Am avut remuşcări după aceea, dar n-am putut să-l opresc“, se confesează Silvia.
Un singur lucru i-a spus Emil, în timp ce se grăbea să se întoarcă în stradă - şi acela era despre camarazii de pe baricadă. „Se adună din nou“, i-a zis el. Ea a ştiut despre cine vorbeşte şi a ştiut că Emil nu putea fi, atunci, în altă parte decât acolo, cu ei. „Dar nu am crezut că vor fi omorâţi oameni… Erau cu mâinile goale, neînarmaţi… Ce vină aveau, că strigau?“, se întreabă cu o revoltă înăbuşită Silvia Duhnea.
Tirul de gloanţe şi tăcerea
A ştiut că i s-a întâmplat ceva. Oriunde ar fi fost, Emil avea grijă să-i dea telefon, să-i spună că e bine.
După noaptea grea de 21 Decembrie, a venit dimineaţa de 22 Decembrie, fuga lui Ceauşescu, ocuparea CC-ului, a Televiziunii, a reşedinţei din Primăverii…
Nimic. Niciun semn de la Emil.
A venit Crăciunul, execuţia lui Ceauşescu, CFSN-ul era întruna la televizor…
Nici urmă de Emil.
Revoluţia din Decembrie 1989, Bucureşti Sursa irrd.ro
Silvia rememorează: „Se întâmplase ceva rău. Am plecat să-l caut pe Emil la morgă, cu socrul meu. La Vitan-Bârzeşti, cei de acolo mi-au zis că au patru morţi neidentificaţi. Le-am spus că soţul meu este brunet şi avea barbă. «Unul singur are barbă», mi-au spus de la morgă“.
El era. Fusese împuşcat în inimă.
Moartea de după moarte. Apoi viaţa
În scriptele Revoluţiei din Decembrie 1989, moartea lui Emil Duhnea este consemnată în data de 21 decembrie 1989, ora 24, la Intercontinental. Face parte dintre zecile de morţi din acea noapte, majoritatea doborâţi de lunetişti.
Silvia-Veronica Duhnea avea 35 ani când a rămas văduvă, însărcinată, cu grija a doi copii mici şi a celui nenăscut. „Eram într-o postură pe care n-aş dori-o nimănui. Pentru pensia aceea de urmaş al Revoluţiei, de care nu doresc nimănui să aibă parte, am îndurat umilinţe de nedescris. Ce bătaie de joc, ce dispreţ!... Nu am avut respect din partea funcţionarilor; nu am nici acum. Mă puneau să aduc acte peste acte pentru copiii mei, în timp ce alţii îşi arogau şi beneficiau nestingheriţi de drepturi necuvenite. Măcar din solidaritate feminină m-aş fi aşteptat la ceva mai multă înţelegere. Dar nu am fost menajată de nimeni niciodată“, spune Silvia Duhnea, văduva eroului-martir Emil Duhnea.
Revoluţia din Decembrie 1989, Bucureşti Sursa irrd.ro
Cel de-al treilea fiu, Emil, a văzut lumina zilei la 13 februarie 1990. Bucuria naşterii unui copil sănătos, în ciuda traumelor suferite de mamă, a mai adus o rază de lumină. Lacrimile curgeau încă de durerea pierderii lui Emil-tatăl, mândria familiei. Spre deosebire de fraţii lui mai mari, care au terminat ASE-ul şi lucrează în sistemul bancar, Emil-fiul a îmbrăţişat cea de-a doua specializare a tatălui său - Dreptul. Este avocat şi publicist, anul trecut a terminat ca bursier un Master de Drept Comparat la Universitatea Nagoya din Japonia, iar acum îşi face doctoratul în economie, tot cu bursă, la o universitate din Texas, SUA - ţara unde ar fi trăit acum cu toţii, dacă nu venea Revoluţia pentru care tatăl lor şi-a jertfit viaţa.
„Nu cred că merită să moară nimeni pentru nicio schimbare a României. Care altminteri, raportată la nivelul din 1989, poate părea sub multe aspecte semnificativă, dar care din punctul meu de vedere fundamental este totuşi modestă“, face un bilanţ la rece fiul cel mare, Alin Duhnea.
Mama lor nu l-a putut opri pe tatăl lor când a ieşit în stradă pentru libertate şi nu poate să-i oprească acum nici pe fiii ei să se revolte.
Fraţii Duhnea, la protestele din Piaţa Victoriei - (de la stânga) Emil, Alin şi Vlad Sursa arhiva personală
„În viaţă, puterea exemplului este extrem de importantă. În 2017 ne-am petrecut toată iarna protestând în Piaţa Victoriei cu fraţii mei. Desigur, nu am riscat mare lucru. Dar este o senzaţie extraordinară de libertate. Nu îţi este frică să îţi exprimi opiniile indiferent de consecinţe. Prea puţini oameni îşi permit acest lux în viaţă“, simte Alin.
Are 39 ani, vârsta tatălui său la Revoluţie. Şi tot ca tatăl său, Alin Duhnea este economist, specialist în pieţe de capital. Ocupă poziţia de vicepreşedinte al unei bănci comerciale din România.
Niciunul dintre fiii lui Emil Duhnea n-a vrut să plece din ţară. Cum n-ar fi vrut nici Emil, de fapt.
Schimbul suprem
În An Centenar, copiii eroului-martir de la Revoluţie continuă să creadă în ţara lor, deşi ştiu exact ce îi lipseşte. Dar tocmai pentru că iubeşti, trebuie să recunoşti adevărul. „Ce a lipsit atunci, şi lipseşte şi acum în România, este un spirit civic. România centenară eu o văd ca pe o Românie săracă moral, spiritual, cu o populaţie pauperă, lipsită de lideri, cu o hemoragie de oameni de valoare către exterior, cu un viitor gri“, consideră Alin, urmaşul eroului-martir Emil Duhnea, specialistul în burse care a făcut schimbul suprem: a dat viaţa lui pentru libertatea unei ţări.
Sursa Facebook Baricada de la Inter 1989 Bucureşti
Pe aceeaşi temă:
Eroii Revoluţiei / Lorenţ Fecioru, primul erou-martir al Constanţei ucis la Timişoara
Se încarcă comentariile...
