Drama generalului care a fost condamnat pentru crime de război, deşi a salvat evrei de la Holocaust

Evrei percheziţionaţi şi reţinuţi la Iaşi în 1941

Generalul Dumitru Carlaonţ (1888 – 1970) a fost arestat de patru ori, judecat şi condamnat de două ori pentru acuzaţii care nu au putut fi dovedite niciodată.

Despre drama suferită de generalul Dumitru Carlaonţ au scris Alesandru Duţu şi Florica Dobre în „Drama generalilor români (1944 – 1945)“, volum apărut la Editura Enciclopedică, Bucureşti. În toamna anului 1944, în timp ce era secretar general al Ministerului de Război, a fost acuzat că în 1941, când era comandant militar al municipiului Iaşi, a „patronat masacrele“ contra evreilor. 
 

Cercetările efectuate la solicitarea sa au dovedit, aşa cum raporta generalul Vasile Atanasiu, inspectorul general al Artileriei, ministrului de Război că „toate acuzaţiunile sunt complet neîntemeiate”, ele fiind „ori porniri contra generalului Carlaonţ, ori contra ofiţerilor şi oştirii pe care caută a o defăima”. În sprijinul afirmaţiei sale, generalul Vasile Atanasiu argumenta că, în timpul evenimentelor tragice de la Iaşi din perioada 26 – 29 iunie 1941, generalul Dumitru Carlaonţ nu se afla în oraş, prezentând-se la noul post încredinţat la 2 iulie 1941, când situaţia în oraş „se liniştise”.

Neîntemeiate au fost considerate şi acuzaţiile că Dumitru Carlaonţ ar fi ordonat purtarea de către evrei a stelei galbene ca semn distinctiv, măsura fiind iniţiată anterior de către Marele Cartier General, că ar fi ordonat judecarea cetăţenilor sovietici pentru  spionaj, defetism, comunism etc.” şi că ar fi deportat evrei în Transnistria, deoarece acesta ,,nu avea calitatea, prin funcţia ce avea, să judece, nici să ordone execuţii”, deportările şi organizarea ghetourilor fiind de competenţa Guvernământului Bucovinei.

Avocatul N. Apotecher îi scria la 22 februarie 1945: „Am citit în ziare că sunteţi pe lista criminalilor de război. Ca unul care v-am cunoscut ca om drept şi de omenie, sper că aveţi probe în disculpare. Aţi venit la noi la Iaşi după aşa-zisa rebeliune a evreilor şi după asfixierea celor trimişi cu trenul în lagăre de carantină şi aţi luat măsuri severe de ordine aşa că n-au mai fost tulburări în timpul dvs. Vă port sinceră bună amintire pentru că m-aţi scutit pe mine şi pe copii mei de înjosirea morală la care au fost supuşi toţi de origine etnică evrei, prin obligaţia de a purta steaua lui David şi de a se muta din strada Carol, unde se găsea Marele Cartier General şi pe care locuiam şi eu, cum şi de pe străzile vecine, ordonând în scris exceptarea noastră, ca unul ce sunt creştinat din timpul minorităţii mele, iar copii mei de la naştere. Excepţia aceasta aţi dat-o tuturor din categoria mea, preoţi militari, magistraţi, doctori, avocaţi. Vă scriu această scrisoare, ca o mărturie spontană a sentimentelor mele cu care înţeleg a vă înconjura şi acum când sunteţi atât de amărât”.

Cu toate acestea, generalul Dumitru Carlaonţ a fost trecut pe lista criminalilor de război şi arestat la 28 februarie 1945. A recunoscut că a emis Ordonanţa nr. 7 din 6 august 1941 pentru evacuarea populaţiei evreieşti din cartierul unde se instalase Marele Cartier General, dar a afirmat că a făcut acest lucru în urma ordinului Marelui Cartier General pe care-l considera ca având ,,legalitate şi scop” în situaţia complexă din acea zonă de operaţii. Răspunzând celor care îi imputau că a executat acest ordin, generalul preciza: „Las la o parte chestiunile de disciplină şi educaţie militară, care stau la baza armatei, dar întreb eu pe acei care aduc această acuzaţiune: ce s-ar fi întâmplat dacă, neexecutând acest ordin, aveau loc accidente şi omoruri în zona în care existau provocatori, pe de o parte, şi gândul de răzbunare, justificat, pe de altă parte? Era mai bine să se repete masacrele sau să fie evitate? Acest gând m-a stăpânit tot timpul cât am stat comandant militar la Iaşi; adică de a nu se mai repeta masacrele şi dacă populaţia evreiască nu vrea să recunoască acest gând al meu să se ştie totuşi de toată lumea că numai graţie măsurilor ce am luat nu a mai fost omorât nici un evreu cât am stat eu la Iaşi. Chiar dacă populaţia evreiască a Iaşului a uitat cu totul acest lucru, eu îmi fac un punct de cinste din acest rezultat la care am ajuns cu multă trudă şi sbucium”. 

Pentru ca populaţia evreiască ,,să fie ferită pe viitor de noi masacre sau maltratări”, generalul Dumitru Carlaonţ a luat legătura cu Comandamentul militar german din Iaşi cerând ,,insistent ca niciun militar german să nu mai ia în viitor vreo măsură de nici un fel contra evreilor”, ca trupele germane aflate în marş spre front ,,să nu se mai oprească în oraşul Iaşi”. 

Concomitent, s-a adresat preşedintelui Comunităţii evreieşti din oraş, recomandând să se pună în vedere conaţionalilor ,,să păstreze cea mai desăvârşită ordine şi linişte”, a dat comunicate şi instrucţiuni pentru ,,menţinerea ordinii, liniştii şi siguranţei relativ la circulaţie, deschiderea şi închiderea localurilor, camuflaj, măsuri de pază etc.”

În scurt timp a eliberat evreii închişi în diverse închisori din oraş şi a cerut (la ordinul mareşalului Ion Antonescu) chestorului C.D. Chirilovici să întocmească o listă cu notabilităţile evreilor din oraş, din care a reţinut ,,în serii de câte 10 – 15 zile, un număr de 20 – 30 ostatici prin rotaţie”. 
 

Cercetările efectuate au dovedit că generalul nu participase la evenimentele de la Iaşi de la sfârşitul lunii iunie 1941, că în perioada următoare executase „cu măsură ordinele autorităţilor superioare militare pentru evacuarea de evrei a unei părţi din oraşul Iaşi, însă fără a înfiinţa vreun ghetou sau lagăr”, fără a fi fost ,,animat de ură rasială faţă de evrei”. 

Ca urmare, Ordonanţa din 31 august 1945, emisă de acuzatorul public Dumitru Săracu, consemna că ,,nu există caz de urmărire” şi propunea ,,scoaterea de sub urmărire a acuzatului general Dumitru Carlaonţ”. 

În final, prin Jurnalul nr. 1 252 din 15 septembrie 1945, Consiliul de Miniştri a decis ,,eliberarea imediată, dacă nu este reţinut pentru alte cauze, a domnului general Carlaonţ Dumitru”.

Peste câţiva ani, la 30 octombrie 1948, generalul avea să fie ridicat din nou de la domiciliu, de data aceasta fiind acuzat că nu a făcut cunoscut autorităţilor informaţiile aflate de la diverse cunoştinţe în legătură cu organizaţiile care urmăreau ,,să răstoarne prin complot forma constituţională a R.P.R.”. 

În timpul procesului a reieşit că nu fusese implicat în organizaţia condusă de Ştefan Tomescu şi generalul Curta Olimpiu şi ca urmare, prin Sentinţa nr. 76 din 28 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost achitat.

Generalul – zidar 

Drama sa nu s-a încheiat deoarece la 11 aprilie 1950 Parchetul Curţii Bucureşti, Cabinetul I instrucţie criminali de război, a emis mandat de arestare acuzându-l că ,,a săvârşit crima contra umanităţii prin aceea că, după puţin timp ce ţara a fost târâtă în războiul nedrept, în calitate de comandant militar al oraşului Iaşi, trimis pentru restabilirea ordinei şi asigurarea vieţii cetăţenilor, n-a luat nici o măsură, ci, sub masca unor pretinse măsuri de ordine şi de securitate pentru populaţia evreiască, a contribuit la masacre de proporţii, în care şi-au găsit moartea câteva mii de oameni din rândul populaţiei paşnice evreieşti”. Se reluau, astfel, acuzaţiile pentru care generalul fusese achitat în 1945.

La 13 aprilie 1950, Parchetul Curţii Bucureşti a emis Rechizitoriul de urmărire nr. 97, dispunând trimiterea sa în judecata Curţii Bucureşti. A fost condamnat în contumacie prin Decizia penală nr. 1 630 din 13 iunie 1951, la 12 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. După apariţia decretului de amnistie din 1955, a înaintat, prin avocat, la 10 octombrie, „opoziţie“, cerând anularea deciziei Curţii Bucureşti şi încetarea urmăririi sale. Contestaţia s-a judecat la 1 noiembrie 1955 de către Tribunalul Capitalei, Colegiul I penal, care, constatând că procedura de anunţare a condamnării din 1951 nu respectase dispoziţiile în vigoare la acea dată, că generalul locuise cu acte în regulă la noul domiciliu începând cu 1 august 1950, şi că ,,faptele puse în sarcină nu mai pot fi pedepsite, întrucât prin art. 9 din decretul nr. 421/1955 s-a abrogat Legea nr. 291/1947 cât şi Decretul nr. 207/1948”, a dispus încetarea urmării penale împotriva sa. 

Pentru a se putea întreţine a fost nevoit să se recalifice, devenind zidar. Nici de această dată şi nici în acest fel nu s-a putut bucura prea mult timp de libertate. La 18 februarie 1959, Direcţia anchete penale din Ministerul de Interne, considerând că ,,arestarea sa este reclamată de interesele de securitate ale statului”, a emis un nou mandat de arestare, învinuindu-l de ,,crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. La 8 martie 1959 i se imputa faptul că, începând cu anul 1956, împreună cu alte persoane, între care s-au aflat şi generalii Gheorghe Potopeanu şi Gheorghe Zamfirescu, „comentau o serie de ştiri calomnioase ascultate la posturile de radio imperialiste şi o serie se zvonuri tendenţioase care circulau cu privire la schimbarea formei de guvernământ din R.P.R., căutând astfel să facă agitaţie contrarevoluţionară în rândul altor elemente”, că după evenimentele din Egipt şi din Ungaria au discutat despre ,,oportunitatea declanşării şi în R.P.R. a unor asemenea evenimente contrarevoluţionare ca în R.P.Ungară”. 

Neţinând seama de vârsta înaintată şi boala de care suferea, precum şi de insuficienţa probelor de acuzare, Tribunalul militar al Regiunii 3 militare l-a condamnat la 21 martie 1960 la 7 ani închisoare corecţională, la 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii pentru „uneltire contra ordinii sociale”. 
 

Recursul înaintat de general la această decizie a fost judecat la 3 mai 1960, când Tribunalul Suprem, Colegiul militar, i-a redus pedeapsa la un an şi două luni închisoare corecţională şi a dispus eliberarea sa, având în vedere că fusese arestat în februarie 1959. A fost eliberat de la Jilava la 12 mai 1960. Generalul a murit zece ani mai târziu, în 1970.