Celălalt Sadoveanu: povestea scriitorului iubit şi părăsit de o mare actriţă a teatrului românesc

Celălalt Sadoveanu: povestea scriitorului iubit şi părăsit de o mare actriţă a teatrului românesc

La câţiva ani de la naşterea marelui scriitor Mihail Sadoveanu, care a văzut lumina zilei la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, în familia unui medic din Bucureşti venea pe lume la 15 iunie 1893 (sau 1894, după alte surse) Iancu Leonte Marinescu, cel care avea să-şi ia pseudonimul artistic Ion Marin Sadoveanu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Tatăl viitorului scriitor şi om de teatru era dr. Marinescu Sadoveanu, un medic chirurg reputat, distins pe front cu medalii de onoare. La finele anilor 1890, chirurgul se stabileşte la Constanţa, unde conduce şi reorganizează spitalul, studiind în acelaşi timp efectele curei balneare de la Marea Neagră şi de la lacul Techirghiol asupra diferitelor afecţiuni. Îşi aduce familia la Constanţa, care devine oraşul de suflet al unicului său copil.

Micul Iancu Leonte învaţă la Liceul Mircea cel Bătrân, iar după absolvirea gimnaziului părinţii îl trimit la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Microbul literaturii l-a prins la Constanţa, unde fiinţa Societatea I. L. Caragiale, al cărei secretar era dramaturgul Grigore Sălceanu, o personalitate a spaţiului dobrogean. Tânărul urmează Dreptul, apoi Literele, şi se întoarce la Constanţa, unde înfiinţează în anul 1921 cenaclul Poesis, la un an după moartea tatălui său.

La Constanţa, viitorul scriitor a locuit în vila construită de tatăl său pe strada Dimitrie Sturdza, astăzi strada Revoluţiei de la 22 Decembrie 1989. Vila se găsea în vecinătatea clădirii care adăpostea Serviciul de biologie marină al Academiei. El avea astfel posibilitatea să stea la malul mării şi să se lase influenţat de stările ei“, relatează dr. Aurelia Lăpuşan, publicistă dobrogeană care a studiat istoricul familiei Marinescu Sadoveanu.

În 1929 este numit inspector general al teatrelor în Direcţia Educaţiei Poporului. Se căsătoreşte cu actriţa Maria Bârsan, căreia el avea să-i dea numele de scenă cu care a devenit faimoasă şi ca regizoare: Marietta Sadova (1897-1981). Căsnicia lor s-a destrămat, însă, din cauza năvalnicei pasiuni pe care Marietta a făcut-o pentru Haig Acterian, un strălucit om de teatru din Constanţa, fratele scriitorului Arşavir Acterian şi al lui Jeni Acterian, autoarea cărţii „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“.

Sadoveanu, părăsit pentru omul de teatru Haig Acterian

Marietta şi Haig s-au căsătorit, dar mariajul a fost întrerupt brutal de represiunea asupra mişcării legionare, căreia soţii îi erau simpatizanţi. Haig Acterian, director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi coleg de liceu cu Mircea Eliade, a fost acuzat că i-a permis poetului Radu Gyr să ţină o cuvântare de la balcon la 21 ianuarie 1941, moment care a fost trăgaciul pentru vânătoarea legionarilor de către regimul Ion Antonescu.

Marietta Sadova Sursă foto Historia

Haig a fost condamnat la 12 ani de închisoare, cu toate că avocatul său Ionel Teodoreanu a susţinut tot timpul că nu avea ce căuta în boxa acuzaţilor. Trimis pe front în prima linie, Haig Acterian moare la 8 august 1943, în bătălia de la Cuban din URSS. Pe marea actriţă şi regizoare Marietta Sadova am cunoscut-o prin 1946. Când a aflat că sunt armean mi-a declarat cu o răsuflare adâncă, pornită dintr-o inimă sfâşiată de durere: «Soţul meu a fost armean, îl chema Haig Acterian. A murit pe front». Ea nu s-a mai recăsătorit niciodată. A fost o iubire tulburătoare, devoratoare, totală, precum cea dintre Tristan şi Isolda“, consemna regretatul publicist constănţean Simion Tavitian (1926-2008) în volumul său „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor“.

Întâlnirile de la Rugul Aprins

Coincidenţă, şi Ion Marin Sadoveanu avea să conducă Teatrul Naţional din Bucureşti din 1956. Dar până atunci, cel care a semnat în paginile ziarelor Universul şi Timpul a mai trecut printr-un moment controversat: frecventarea mişcării spirituale Rugul Aprins.

Rugul Aprins relua, în gândirea ortodoxă românească, un concept dezvoltat mai ales în mistica rusă, pornind de la episodul veterotestamentar al rugului care ardea şi nu se mistuia, pe care l-a văzut Moise pe Muntele Horeb (Ieşirea, 3, 1-3). Vedenia preînchipuia, după interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, pe Maica Domnului, căci, aşa cum acest rug nu se mistuia de arderea focului, tot aşa Fecioara Maria, făptură fiind, n-a fost mistuită atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Unii dintre cei care au constituit nucleul acestui grup, şi anume: părinţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu şi Gheorghe Dabija, se cunoşteau încă dinainte de război şi au început a se întâlni la Antim din 1945.

Sub oblăduirea stareţului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreţiei, în jurul lui Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) şi arhimandritului Benedict Ghius, şi discutau teme de literatură şi spiritualitate. De fiecare dată, preşedinţia şedinţei era oferită aceluia care venea să-şi prezinte creaţia sa inedită. În felul acesta şi-au citit manuscrisele scriitorul Ion Marin Sadoveanu, medicul poet Vasile Voiculescu, profesorul Anton Dimitriu, profesorul Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, filosoful Mircea Vulcănescu, ziaristul Sandu Tudor, care înălţau ascultătorii pe baricadele luptelor duhovniceşti ale spiritului“, scrie Gheorghe Vasilescu pe site-ul Mănăstirii Antim.

Stinsă în 1950, flacăra Rugului Aprins prinde din nou viaţă în anii 1954-1958. Membrii grupării sunt condamnaţi la temniţă grea pentru că discutau idei şi texte literare ce contraveneau ideologiei comuniste.

Ion Marin al doctorului Marinescu şi marea

Ion Marin Sadoveanu nu suferă, însă, consecinţele apropierii de gruparea din anii de început. Era un scriitor cunoscut deja, publicând „Metamorfoze“ (1927), „Cutia cu maimuţe“, „Savonarola“, „Anno domini“ (1927) şi „Molima“ (1930), apoi romanul „Sfârşit de veac în Bucureşti“ (1944), „Ion Sîntu“ (1957), „Taurul mării“ (1962). În operele sale apare constant, în spaţii cuprinzătoare, Constanţa, Dobrogea, Marea Neagră.

Ca o mărturisire de credinţă este corespondenţa lui Ion Marin Sadoveanu cu Tudor Vianu: «Cred că marea e singura ţară care dacă ţi-a intrat odată în sânge şi te-a infectat, te face să nu roşeşti de sclavia ta. Cred că <regionalismul mării> e formula cea mai bună pentru a desemna cea mai largă, rodnică şi cuprinzătoare stare de spirit. E singura viză valabilă pentru o excursiune completă în timp şi în spaţiu, în suflet şi în creier? Îi plâng totuşi pe fraţii de aiurea! (...) Marea şi cartea sunt un amestec dumnezeiesc»“, notează Aurelia Lăpuşan în cartea sa „Presă şi teatru în Dobrogea“.

La 2 februarie 1964, Ion Marin Sadoveanu se stinge din viaţă, în preziua sosirii sale la Constanţa pentru a susţine o mare conferinţă publică. A fost găsit în biroul său încărcat de cărţi, cu capul pe masă şi cu stiloul în mână.

Pe aceeaşi temă:

Iubirile lui Jeni Acterian, mărturisite în „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“

FOTO Cella Serghi, veşnic îndrăgostită de Camil Petrescu şi de mare


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările