Alexandru Pesamosca, titanul chirurgiei pediatrice din România: „Pentru Tata Pesi, copilul era în centrul atenţiei. Restul nu exista“

Alexandru Pesamosca, titanul chirurgiei pediatrice din România: „Pentru Tata Pesi, copilul era în centrul atenţiei. Restul nu exista“

Dr. Alexandru Pesamosca consultându-şi un pacient Sursa foto Facebook grup Alexandru Pesamosca

Alexandru Pesamosca a fost un titan, un geniu. Opera pe bandă rulantă şi nu se odihnea până nu se asigura personal că micuţii pacienţi au cea mai bună îngrijire. Nu făcea nicio deosebire între copiii de bani gata şi cei de nevoiaşi. Au trecut 5 ani de când Tata Pesi, cum îl numeau toţi, a trecut în eternitate, acolo unde îi va aştepta ca un „înger al copiilor“, cum a fost supranumit, când vor fi bătrâni, pe toţi cei pe care i-a făcut bine.

Ştiri pe aceeaşi temă

Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanţa, în familia unui ofiţer din Marina Regală, aşa cum se chema pe atunci Marina Militară. Familia sa locuia pe o străduţă de pe malul mării, în apropierea actualei Universităţi „Ovidius“. Pe strada Libertăţii nr. 22 există şi acum căsuţa cu trei camere în care s-au născut copiii familiei Pesamosca. Cei mai bătrâni vecini spun că ofiţerul şi soţia sa, casnică, aveau trei copii: doi băieţi şi o fată. Alexandru a ajuns un chirurg de geniu, Nicoleta a fost profesoară de română şi s-a măritat la Braşov, iar despre fratele lor, suferind, nu se ştie mare lucru.

Interzis la Şcoala Navală

Alexandru a studiat la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, pe care l-a absolvit în promoţia 1948, la profilul real. Îşi dorea să fie ofiţer de marină, ca tatăl său, dar soarta i-a rezervat alt rol. „Am trăit cu visul de a deveni ofiţer de Marină, ca tata. În '48 au fost daţi afară cei din Marina Regală şi au pus oprelişte ca fiii militarilor să aibă acces la Şcoala Navală. Aşa că am terminat cu visele legate de mare şi am început să învăţ pentru Medicină. Era bătaie mare pe locuri, dar am devenit student“, povestea marele chirurg într-un interviu.

Dacă ar fi intrat la Şcoala Navală dorită, Pesamosca ar fi fost coleg de instituţie cu alt nume răsunător. În septembrie 1947, candidatul Nicolescu P. Sergiu Florian intra primul pe lista dintre cei 50 admişi la Şcoala Navală din Constanţa. Dar şi el a abandonat visul de a deveni marinar. A ajuns regizorul pe care l-a vrut şi Hollywoodul: Sergiu Nicolaescu.

Pesamosca a intrat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1954. Primeşte un post în satul Nicoleşti-Jianu (astăzi Dudeşti, Brăila) din Bărăgan, unde rămâne trei ani. Mentorii săi de la Bucureşti îl cheamă, însă, să li se alăture. Pentru medicul de ţară Pesamosca începe drumul pe care şi-a câştigat apelativul „Profesorul“ („la facultate sunt profesor, dar aici sunt doctor“, îndrepta el lucrurile) sau, mai simplu, Tata Pesi.

Profesorul doctor Dumitru Vereanu este cel care i-a modelat soarta lui Pesamosca. El l-ar fi sfătuit să se căsătorească, în ciuda diferenţei de vârstă, cu femeia care i-a dăruit cei doi fii. Ambii au murit tineri, de cancer. Cealaltă femeie, cu care a avut două fiice, este un medic de calibru - dr. Mona Trancioveanu. Copiii lui Pesamosca au la rândul lor copii, dar talentul nemăsurat de „înger al copiilor“ a rămas doar al lui.

„Se nasc rar oameni ca Pesamosca“

La Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa, Profesorul are o seamă de discipoli. Unul dintre ei este medicul pediatru Gabriel Pârvu. „În anul 4 de facultate am făcut Chirurgia infantilă. Aşa îi zicea pe atunci, acum i se spune Pediatrică. Catedra era formată din marele profesor Dumitru Vereanu, urmaşul lui Iacubovski, alt corifeu al medicinei româneşti. Şef de lucrări era Alexandru Pesamosca. Mi-a fost asistent de grupă. Două veri la rând, în timpul vacanţelor, m-am angajat ca asistent la sala de operaţii. Eu voiam să câştig bani să vin la mare. Aveam grijă să n-am restanţe, am lucrat şi pe Salvare. Faţă de alţi colegi l-am cunoscut mai îndeaproape pe profesorul Pesamosca. I-am devenit simpatic şi am rămas bune cunoştinţ, ne revedeam cu plăcere. Eu sunt din Bucureşti, dar sunt constănţean de mulţi ani. Se nasc rar asemenea oameni ca pofesorul Pesamosca. N-am mai cunoscut aşa ceva în chirurgie pediatrică. A mai fost unul la Iaşi, dr. Ionescu, care a plecat în străinătate şi care se apropia într-un fel de profesorul Pesamosca. Dar ca profesie n-are egal. Era un muncitor, un muncitor care nu avea, din păcate, o familie.

Avea familie, dar a cam neglijat-o, căci familia lui, viaţa lui, era spitalul. De dimineaţa până seara târziu, el era în spital. Dimineaţa opera şi nu făcea orice operaţie. Făcea şi apendicite, pentru că se primeau telefoane... Unul dintre copiii operaţi era nepotul lui Ion Gheorghe Maurer, avea o malformaţie de gură, buză de iepure, cum i se spune popular. Până nu opera toţi pacienţii, nu ieşea din sală. De aceea intra în conflict cu anesteziştii, care trebuiau să stea peste program pentru a-i asigura anestezia. Programul se termina la 15, dar profesorul stătea până opera tot. Realiza operaţii foarte sofisticate. El a introdus esofagoplastia, prima metodă în lume cu plastie din colon. Din intestinul gros repara esofagul alterat în principal de ingestia de substanţe toxice.

După ce termina operaţiile, îşi lua o masă, se odihnea puţin, apoi mergea la Urgenţă, în policlinică, unde vedea zeci de copii. Stătea până îi consulta pe toţi, până la ora 9-10 seara. Voia să se asigure de starea fiecăruia. Era foarte căutat şi pe plan internaţional. A plecat odată, pe vremea vechiului regim, la un congres de chirurgie pediatrică la Barcelona. Când au văzut cum operează, spaniolii i-au propus pe loc să rămână la catedra de chirurgie pediatrică de la Barcelona. Pesamosca avea experienţă foarte bogată, fiindcă spre deosebire de alte ţări, în România accesibilitatea era foarte mare, orice copil ajungea să fie operat gratuit, oricât de grav ar fi fost bolnav. Acolo intervenţiile se făceau contra cost. Aici se opera mult şi se operau cazuri grele, complicate.

Pesamosca a refuzat. Ei au fost foarte contrariaţi, să refuze aşa poziţie, aşa post, bani, avantaje, de ce? El i-a lămurit: «În primul rând, fiindcă sunt român. Şi în al doilea rând, în ţara mea am o cazuistică pe care n-o s-o am niciodată în străinătate». Tocmai pentru că adresabilitatea era foarte mare în România, orice copil se putea opera fără bani. Din punctul acesta de vedere nu era nicio problemă, spre deosebire de acum, când mulţi copii nu ajung în sala de operaţie“, îşi aminteşte Gabriel Pârvu.

„Haideţi să bem un whisky“

Medicul constănţean consideră că Pesamosca era unic. „După ce termina toată nebunia asta de program, profesorul se culca foarte târziu. Şi asta zi de zi. Dormea în spital. Înainte să ajungă la Budimex, la actualul Spital «Marie Curie», Pesamosca a fost la Spitalul «Grigore Alexandrescu». Profesorul Vereanu şi alţii ca el au fost nişte somităţi. Dar Pesamosca i-a întrecut. Cum se spune, elevul şi-a întrecut profesorii. După Revoluţie a fost chemat la Budimex, unde i s-au oferit condiţii mai bune.

Acasă, la Constanţa, venea în fiecare vară. Cu dr. Constantin Tica era prieten apropiat, el şi-a făcut secundariatul cu Pesamosca, era invitat la diferite evenimente. Când Profesorul venea la spital, depănam amintiri. În tinereţe nu ştiam noi toate secretele meseriei, deşi el ne considera egali, dar nu eram... Mai făceam pozne, mai atingeam câmpurile operatorii, el se enerva... Apoi, ca şi când nimic nu se întâmplase, ne chema la el: «Haideţi să bem un whisky».

Nu a luat niciodată nimic de la nimeni. Cu mari intervenţii primea doar ţigări, fuma mult. Putea sta foarte bine oricât peste program. Tot ce opera verifica personal şi pansa cu mâinile lui. Înainte de a intra în sală, vedea toţi copiii pe care-i operase. Om rar în meseria noastră, şi nu numai. Dar niciodată nu poţi să fii aşa, să faci totul pe mai multe planuri. Trebuie să renunţi la ceva, nu poate fi totul perfect. El ajunsese la o perfecţiune în profesie. Familia era pe planul doi. Niciun copil de-al lui nu i-a urmat cariera. Ştiu c-a avut doi băieţi, ştiu şi de cele două fete... Cu băieţii a avut destule probleme, disciplinare. Ştiu că îl necăjeau. Apoi unul a murit, de tumoare cerebrală... De celălalt nu ştiam că a murit.

Dr. Gabriel Pârvu, medic pediatru Foto S.I.

Am ţinut cont în cariera mea de rigurozitate, de seriozitate, de responsabilitatea pe care-o avea profesorul Pesamosca faţă de pacienţi. Niciodată, dar niciodată nu a făcut vreun rabat, să se uite la ceas, că mai are 5 minute şi trebuie să plece acasă. Nu ca acuma, când se întâmplă ca medicul să-şi pună rezidentul să-l panseze pe pacient. Erau şi atunci secundari, dar el făcea totul. Era pasiune pură. Şi o disciplină extraordinară. Nu ştiu dacă a atins cineva nivelul lui profesional“, spune dr. Gabriel Pârvu.

Până nu opera toţi pacienţii, nu ieşea din sală. De aceea intra în conflict cu anesteziştii, care trebuiau să stea peste program pentru a-i asigura anestezia.

Om rar în meseria noastră, şi nu numai. Dar niciodată nu poţi să fii aşa, să faci totul pe mai multe planuri. Trebuie să renunţi la ceva, nu poate fi totul perfect. El ajunsese la o perfecţiune în profesie. Familia era pe planul doi.

„Unde vă sunt minţile? Aveţi viaţa copiilor în mâini!“

Dr. Corneliu Neagoe l-a cunoscut personal pe Alexandru Pesamosca în anii `70 , cînd i-a fost intern. A ajuns student fentând cerberii comunişti care i-au studiat dosarul. Era fiu de chiabur, frate de deţinut politic închis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, astfel că a fost nevoit să-şi schimbe numele pentru a deveni medic. La Facultatea de Medicină a intrat pe domeniul lui Pesamosca - Pediatria. Dar deşi şi-ar fi dorit, tânărul Neagoe nu a putut urma specializarea Chirurgie Pediatrică, întrucât mănuşile chirurgicale i-au provocat o alergie care se reactiva de câte ori le punea pe mâini. A ales să trateze copiii cu mâinile goale, influenţat şi de profesorul Pesamosca. Şi asta a făcut o viaţă, cu o mică pauză, în anii 1992-1996, în care a fost primarul Constanţei, susţinut de ţărănişti.

Dr. Corneliu Neagoe, medic pediatru Foto arhivă personală

„Era mare bătălie să ajungi internul lui Pesamosca. Peste vară, cine voia să muncească avea această posibilitate, să stea alături de medici în sala de operaţii, să vadă pe viu cum se face meserie. Internii trebuia să fie cei mai buni dintre studenţi, pentru că nu puteai să ai restanţe şi să fii la datorie, era imposibil. Iar din anul VI erau chiar angajaţi. Eu am reuşit să fiu intern al lui Pesamosca, care era pe atunci asistent universitar. Am fost acolo cu el, am văzut cum opera, cum găsea soluţii la probleme grave din punct de vedere medical şi mai ales chirurgical, care păreau inoperabile.

Ce mai, era fantastic! E greu de povestit tot ce însemna Tata Pesi. Ne certa când greşeam, mamă-mamă, ce mai era la gura lui... «Băăă, ce-aţi făcut, unde vă sunt minţile? Aveţi viaţa copiilor în mâini!». Aşa este, în meseria noastră nu ai voie să greşeşti“, admite medicul retras la pensie. Locuieşte şi acum într-un apartament auster dintr-un bloc comunist. „Doctorul“ şi a rămas în galeria edililor ca fiind cel mai cinstit şi - în consecinţă - sărac primar al Constanţei. Poate tot de la Tata Pesi a învăţat asta, să nu ia şpagă niciodată.

M-a sunat şi ce mi-a făcut... Că ce îmi trebuia mie să mă fac primar, că eu sunt doctor, unde mă duc eu printre toţi hoţii ăştia de politicieni? Era recunoscut pentru aversiunea sa faţă de politică, pe vremea comuniştilor avea o gură slobodă, nu se temea de ei.

Când a ajuns primar, dr. Corneliu Neagoe a primit un telefon de la „Profesor“. Evident, nu l-a iertat. Credea că şi-a abandonat meseria, pentru care trebuie să fii ales de Sus, nu de jos. „M-a sunat şi ce mi-a făcut... Că ce îmi trebuia mie să mă fac primar, că eu sunt doctor, unde mă duc eu printre toţi hoţii ăştia de politicieni? Era recunoscut pentru aversiunea sa faţă de politică, pe vremea comuniştilor avea o gură slobodă, nu se temea de ei. Toţi, indiferent de rang, voiau să ajungă la el, dar el întotdeauna avea grijă şi de copiii săraci. Îl chemau şi spitalele din străinătate, dar el a vrut să stea aici, nu voia să plece nicăieri. Eu, după ce am terminat cu primăria, m-am întors la spital, la copiii mei. Am vrut să fac bine oraşului, de aceea am candidat. Dar poate a avut dreptate Tata Pesi, cine ştie...“, rămâne pe gânduri medicul pediatru.

Copilul, prima şi ultima grijă

„L-am cunoscut pe Profesor când eram student şi lucram după-amiaza la Reanimare, mă uitam să văd cum sunt îngrijiţi copiii. Încă de pe băncile facultăţii mi-am dat seama că este un om special, de la care ai de învăţat. Avea un respect deosebit faţă de bolnav. Nu pleca niciodată acasă până nu mergea şi vedea bolnavul. Ne spunea: «După ce aţi operat, mergeţi şi vedeţi bolnavul, ăsta să fie ultimul lucru pe care îl aveţi de făcut înainte să plecaţi acasă. Când vă întoarceţi, la contravizită, îl vedeţi din nou, să-l ţineţi sub observaţie. Asta mi-a rămas întipărită în minte, în conduită. Aşa fac şi eu“, rememorează dr. Alecu Petrea de la Spitalul de pediatrie din Galaţi, venit la Constanţa pentru o reuniune medicală internaţională.

Dr. Constantin Tica şi dr. Alecu Petrea - chirurgi pediatri Foto Sînziana Ionescu

„La 14 martie, când era ziua lui de naştere, se ştia: chef monstru“

Când e provocat să vorbească despre profesorul Pesamosca, dr. Constantin Tica nu-şi poate stăpâni zâmbetul. Îşi aminteşte totul şi de toate: aniversările de pomină, hazul nebun, învăţăturile profesionale, supărările profesorului pe învăţăceii săi, pe care-i muştruluia de le mergeau fulgii. Se ştia de la distanţă când sosea el la sala de operaţie, cu hărmălaia de rigoare. Pentru ei, cei tineri, era un spectacol pe care nu puteau să-l rateze.

„Pesamosca este tăticul nostru, noi suntem copiii lui. În toată ţara nu există chirurg de copii, de performanţă, care să nu fi trecut pe la şcoala profesorului Pesamosca. Era idolul nostru, toţi visam să ajungem Pesamosca. N-am reuşit chiar toţi“, admite dr. Constantin Tica, şeful secţiei de chirurgie pediatrică de la Constanţa.

Avantajul lui Tica a fost chiar de la început originea. Era constănţean, iar profesorul, când auzea că vreunul dintre studenţi este din Constanţa, îl trecea automat la categoria „de-al meu“. „Constănţenii trebuia doar să spună de unde vin şi gata, el lăsa tot. «Aaa, eşti de-al lu` ăla sau ălălaltu`, machidon sau de care eşti?» Eu de-abia intrasem în Bucureşti şi profesorul mi-a zis: «Tu să vii la ziua mea». Vă daţi seama, de-abia îl cunoşteam... Erau celebre zilele lui Pesamosca. Era o petrecere naţională la nivel de chirurgi de copii. La 14 martie, când era ziua lui de naştere, se ştia că e sărbătoare. Cu lăutari, cu mare chef. Chef monstru“, râde dr. Tica.

Când s-a înfiinţat Facultatea de Medicină de la Constanţa, profesorul Pesamosca l-a sunat. Primul sediu al facultăţii a fost într-o fostă şcoală, nr. 26, din Piaţa Chiliei, o zonă locuită în bună măsură de etnici romi. În româna lor stricată, aceştia se referă la Piaţa Chiliei ca fiind «Piaţa`l nostru». „Băăi derbedeilor, ce-aţi făcut facultatea în «Piaţa`l nostru»? N-aţi găsit şi voi alt loc?“, râdea Pesamosca, el însuşi vecin cu zona respectivă.

Într-un an, dr. Constantin Tica a trebuit să plece la o specializare în Franţa, iar profesorul Pesamosca a fost rugat să vină să ţină cursuri în locul său. Când s-a întors, toţi erau sleiţi: Pesamosca ţinuse un curs interminabil. Fetele se înghesuiseră să stea în primul rând şi cum el era mare amator de frumos, a vorbit audienţei ore în şir uitând de noţiunea timpului.

„Era un spectacol“

Dar au fost şi lacrimi. O singură dată a plâns profesorul de faţă cu emulii săi. „Tot ce-am făcut şi tot ce-a fost nu a rămas copiilor“, a lăcrimat el amarnic. Acesta a fost tributul cel greu plătit pentru alegerea sa: profesia în detrimentul vieţii de familie. El şi-a trăit viaţa în spital.

„Ultima perioadă a fost foarte tristă, starea lui se degradase. L-am văzut ultima dată, aici, în curte la el, cu o săptămână înainte să moară. Sora lui suferise un accident cerebral, avea şi o fractură... Lumea îl părăsise, nu mai venea nimeni la el, nu mai era interesant. Foarte mulţi vorbesc acum de parcă ar fi fost de gât cu el, când ei nici n-au trecut pe la el. Toţi sunt «elevii lui Pesamosca», toţi «au învăţat de la Pesamosca». Când trăia, mulţi fugeau de el, că avea o gură spurcată. Şi trebuia să stai pe lângă el ca să înveţi meserie, să stai non-stop, în picioare, atent la tot ce face. Trebuia să accepţi felul lui de a fi. Noi ne amintim mereu de el, de gesturile lui, de certurile lui... În fiecare dimineaţă, după raportul de gardă, se îndrepta către sala de operaţie. Cineva îi ieşea în cale, îi punea întrebări, el începea să se ambaleze... Toată lumea intra în priză. Dacă nu era nimeni în cale, aşteptam să apară cineva. Şi apărea, era imposibil să nu apară. Era un spectacol.

Pesamosca era un personaj pe cât de educat, pe atât de nonconformist. Concediul şi-l petrecea tot aici, fără fasoane, făcea nudism într-o vie la Neptun. Îi plăcea să stea cu prietenii, să se bucure de companie. Era omul care putea să mănânce în cele mai elegante ocazii, dar se simţea extraordinar dacă mânca simplu, ca oamenii de rând. De la el am învăţat că pacientul, copilul, este în centrul atenţiei. Restul nu contează. «Operaţi numai copii cu bani, de la CC? Operaţi, băă, şi d-ăştia nenorociţi, amărâţi, de la casa de copii!». N-a refuzat niciodată un bolnav. La un moment dat se aşeza pe scaun şi dădea consultaţii gratuite, nu conta dacă ai bilet de trimitere sau nu. El îi vedea pe toţi.

Chirurgia pediatrică era o catastrofă la noi înainte de profesorul Pesamosca. A fost în Franţa, unde există o cameră de internat, la Paris, a sa. Când s-a întors, a revoluţionat medicina, cu tot ce a văzut la profesorul Fevre. Îi datorez tot ce-am învăţat. Nu puteam să facem profesiunea asta fără ce-am învăţat de la el“.

Înmormântat în curtea Spitalului „Marie Curie“

Pe Facebook există comunităţi create în memoria Profesorului Alexandru Pesamosca. Foştii săi pacienţi postează fotografii cu ei în puterea vârstei, sănătoşi şi fericiţi. Emoţia a fost aşa mare când a plecat dintre noi, încât un preot ortodox din Secuime a propus să fie canonizat. A salvat peste 50.000 copii, spun statisticile, şi a fost înmormântat acolo unde a trăit, în spital.

Profesorul Alexandru Pesamosca îşi odihneşte trupul chinuit de suferinţă în incinta Spitalului de Urgenţă pentru Copii „Marie Curie“ din Bucureşti, acolo unde este ridicată biserica ce poartă hramul Cuviosului Stelian, protectorul copiilor, şi al Sfântului Nicolae Brâncoveanu. Fiind ctitor al bisericii, doctorul îşi doarme acolo somnul de veci, în faţa capelei. Bustul său din bronz a fost amplasat în faţa spitalului în anul 2014.

Concediul şi-l petrecea tot aici, fără fasoane, făcea nudism într-o vie la Neptun. Îi plăcea să stea cu prietenii, să se bucure de companie. Era omul care putea să mănânce în cele mai elegante ocazii, dar se simţea extraordinar dacă mânca simplu, ca oamenii de rând.

dr. Constantin Tica, şeful secţiei de chirurgie pediatrică de la Constanţa

Ultimele zile din viaţă la o fermă din Bărăgan

Profesorul Alexandru Pesamosca şi-a petrecut ultimele zile din viaţă în inima Bărăganului. Mai exact, la ferma din comuna Gheorghe Lazăr din judeţul Ialomiţa, care aparţine medicului ortoped-pediatru Vasile Olaru de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Slobozia. Fost student al profesorului Pesamosca, dr. Vasile Olaru a amenjat un loc special pentru a-i uşura suferinţele mentorului său. „L-am adus să stea la mine în fermă. Câteva femei din localitate, foarte impresionate de starea lui precară de sănătate, s-au oferit benevol să-l îngrijească. Au stat alături de el până în ultima clipă şi s-au rugat pentru el. Dumnezeu să-l odihnească în pace!“, rememorează, la cinci ani după dispariţia lui Alexandru Pesamosca, medicul Vasile Olaru.

Datorită lui Pesamosca a decis el să aleagă specializarea de ortopedie pediatrică. „Profesorul Pesamosca avea un talent pedagogic desăvârşit. Îmi amintesc faptul că înainte de examenele importante ne punea întrebări din toată materia, tocmai pentru a verifica nivelul de pregătire al fiecăruia dintre noi“, mai spune medicul Vasile Olaru. (Mădălin Sofronie)

Mariana „a lui Pesamosca“

Pe strada Libertăţii din Constanţa, casele mărunte se ascund de arşiţă la umbra copacilor care foşnesc întruna, la adierea brizei. Niciun semn nu trădează că la nr. 22 a fost singura locuinţă din afara spitalului a corifeului chirurgiei pediatrice româneşti. Mariana Cursaru are grijă şi acum de casa familiei Pesamosca. Până acum câţiva ani nu ştia de profesor decât ce auzise şi văzuse pe la televizor. Când a răspuns unui anunţ prin care o familie căuta menajeră pentru o bătrână din Constanţa, habar nu avea despre cine este vorba. După scurt timp, avocata familiei a chemat-o să-i ofere locul de muncă. Aşa a ajuns Mariana din comuna constănţeană Băneasa îngerul păzitor al Nicoletei, sora medicului, care lăsase Braşovul pentru casa părintească. Destul de des venea acasă şi doctorul Pesamosca. Mai mult vara, deoarece profesorului îi plăcea să stea în ţinută lejeră, în curte, înconjurat de prieteni şi de bună-dispoziţie, cu masa întinsă.

Dar încet, veselia s-a stins, lăsând locul pentru boli, suferinţă grea, zăcut la pat, imobilizare, neputinţă. Mariana Cursaru plânge şi acum când şi-aduce aminte de bătrâneţile grele ale fraţilor Pesamosca. „Erau amândoi bolnavi, aici, în casă. Unul într-o cameră, unul într-o cameră. Îi hrăneam, îi spălam, le dădeam medicamentele. Când terminam cu unul, mă duceam la celălalt. Uneori mi se părea că o să pic şi eu. Stăteam în curte şi mă rugam: «Doamne, dă-mi putere...». Mă întărea Dumnezeu şi o luam de la capăt“.

În ultimele luni de viaţă, un medic din Slobozia, dr. Vasile Olaru, ucenic al profesorului, l-a luat să-l îngrijească în ferma lui din Bărăgan. După un timp, Mariana se trezeşte cu telefon de la doctorul Olaru: „Vino, că nu mai vrea pe nimeni“. Profesorul era chinuit rău de boală, agravată şi de nişte intervenţii medicale nereuşite. Nu mai voia să mănânce, nu mai voia pe nimeni în preajmă, era tare dificil. „Când m-a văzut, s-a luminat. I-am zis: «Domnu` doctor, stau cu dumneavoastră, dar mie mi-e foame, o să vă rog să mă scuzaţi puţin». Aşa l-am convins să mănânce. A zis: «Bine, atunci hai că mănânc şi eu cu tine». Parcă îşi mai revenise când m-a văzut la el. Dar ştia că Nicoleta e singură acasă şi că trebuia să plec, să am grijă de ea. A înţeles, a acceptat. Ce mai putea să facă?“, povesteşte Mariana.

O podideşte din nou plânsul când şi-aduce aminte de cât a tras bietul domn' Profesor, tocmai el, care a reparat trupuri schingiuite de suferinţă. Îi povestea câteodată cât de fericit a fost când o fată care se născuse cu probleme ginecologice l-a chemat peste ani la botezul copilului ei. Şi el, tocmai el, nu s-a putut bucura de urmaşii lui.

Casa părintească a lui Alexandru Pesamosca Foto Sînziana Ionescu

Când s-a stins din viaţă, la 1 septembrie 2011, Alexandru Pesamosca avea de 81 ani. N-au trecut patru luni că sora lui, care era cu trei ani mai mare decât el, a murit. Acum, Mariana Cursaru şi soţul ei se împart între gospodăria din Băneasa şi casa de pe Libertăţii. Moştenitorii nu se grăbesc să ia înapoi ce li se cuvine. „Eu aş fi vrut să-i fac măcar o cameră memorială, să punem o plăcuţă pe casă, care să arate cine a trăit aici. Am toate lucrurile lui strânse aici, cărţi, multe cărţi... Dar n-a venit nimeni de la primărie să se intereseze de ceva. Am auzit că vor să-i dea numele lui unei străzi, dar oamenii în general se tem de complicaţii, de birocraţie, trebuie să schimbe acte, buletine“, zice Mariana.

Municipalitatea din Constanţa a decis în luna iulie ca o stradă să poarte numele doctorului Alexandru Pesamosca. Nu este strada Libertăţii, unde s-a născut şi a crescut îngerul copiilor, ci o alta oarecare, Neatârnării, din cartierul de blocuri Tomis Nord.

Când m-a văzut, s-a luminat. I-am zis: «Domnu` doctor, stau cu dumneavoastră, dar mie mi-e foame, o să vă rog să mă scuzaţi puţin». Aşa l-am convins să mănânce. A zis: «Bine, atunci hai că mănânc şi eu cu tine». Parcă îşi mai revenise când m-a văzut la el. Dar ştia că Nicoleta e singură acasă şi că trebuia să plec, să am grijă de ea. A înţeles, a acceptat.

Mariana Cursaru, femeia care a avut grijă de Alexandru Pesamosca şi sora lui, Nicoleta, la bătrâneţe

Testamentul lui Pesamosca: educaţia este cheia

În vara lui 2006, Alexandru Pesamosca a participat la o mare sărbătoare a liceului său, devenit Colegiul „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, care aniversa 110 ani de existenţă. Profesorul Pesamosca a luat cuvântul şi a mărturisit cât a contat în viaţa lui educaţia primită în anii de şcoală.

„Pentru generaţia mea, plecarea Regelui în 1947 şi victoria ulterioară a «soarelui cu dinţi» din 1948 a însemnat data de referinţă de când s-a răsturnat mersul firesc al lucrurilor. Cum era liceul la acea dată, am trăit evenimentele şi ne amintim cu toţii, ca şi cum s-ar fi produs ieri. Profesorii, o mână de intelectuali adevăraţi, îndrăgostiţi de meseria pe care şi-au ales-o, modeşti, mai toţi locuind cu chirie, petrecându-şi printre elevi tot timpul liber, pregătind cu migală toate serbările de sfârşit de an în care imnul liceului răsuna triumfător. Nu-mi aduc aminte de vreunul dintre ei dând meditaţii elevilor pe care îi aveau la clasă socotind o ruşine pentru ei dacă existau şi astfel de elevi. Cât priveşte calitatea învăţământului, superlativă la toate disciplinele. Materiile de bază se împleteau cu cele menite să modeleze personalitatea fiecărui elev în parte, să-l pregătească cu noţiunile absolut necesare unui viitor intelectual“, a declarat exigentul Pesamosca.

Un dascăl anume a păstrat un loc aparte în recunoştinţa fostului elev: profesorul de muzică Nicolae Luscan. „Faimosul Luscan... La primul concert de muzică clasică dat de Filarmonica din Braşov la Constanţa, elevii clasei a VIII-a a profesorului Luscan ştiau când trebuie să aplaude, spre deosebire de aşa-zisa protipendadă care participa la concert. Fiind la Roma, în urmă cu câţiva ani, am avut bucuria de a asista la un spectacol dat de Teatrul Liric din Constanţa cu opera bufă «La Serva Padrona» şi tot de la iubitul nostru profesor Luscan am învăţat aria pe care m-am trezit fredonând-o“.

Educaţia primită în anii de şcoală i-a fost temelie pentru evoluţia remarcabilă. „Cât de avansate erau cunoştinţele noastre în privinţa limbilor străine pe care le învăţam, dar în particular în limba franceză, aveam să aflu când am ajuns la Paris şi am realizat că aprecierile laudative primite, de fapt, se cuveneau dascălilor noştri, în special marelui profesor Grigore Sălceanu“, se confesa Pesamosca, în aceeaşi împrejurare. Chirurgul îşi exprima convingerea că „a sosit momentul ca atenţia noilor miliardari să se îndrepte nu numai către sport şi spectacole de muzică uşoară, ci şi către pilonii care trebuie aşezaţi pentru locaşurile de cultură şi ştiinţă care să-i educe permanent pe locuitorii acestui oraş“.

Bustul dr. Alexandru Pesamosca din faţa Spitalului Marie Curie din Bucureşti Sursa foto grup A. Pesamosca

Pe aceeaşi temă:

„Îngerul copiilor”, doctorul Alexandru Pesamosca, a devenit statuie

Un tânăr rom vrea să fie medic datorită chirurgului Pesamosca

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările