Celebrităţile vor înfiinţa propriile ziare şi televiziuni, la fel cum au pus bazele unor organizaţii de caritate şi ale unor afaceri, privindu-le ca pe o extensie naturală a „brandului” lor – scriau în 2013, directorii de la Google, Eric Schmidt şi Jared Cohen în cartea „Noua eră digitală”. Cei doi vizionari şi-au imaginat un viitor complicat al presei, în care ziariştii vor fi concuraţi de aşa-zişii „jurnalişti-cetăţeni”, de bloggeri, vloggeri, influenceri, tweeter-işti şi, iată, de către celebrităţi, în condiţiile unui ecosistem în care popularitatea este determinată mai degrabă de vizibilitate, nu de coerenţa sau relevanţa conţinutului.

Caragiale ar fi invidios că nu s-a gândit la o asemenea situaţie ridicolă

Nici în cele mai negre viziuni nu cred că şi-au putut închipui cei doi directori de la Google, că undeva, într-o ţară din Europa de Est, în 2019, ziariştii vor fi concuraţi de o nouă specie: politicianul-jurnalist. Caragiale ar fi invidios că nu s-a gândit la o asemenea situaţie ridicolă. Ziua, cu ego-ul supraponderal, îmbrăcând haina de ziarist-patron de presă, el lucrează cu condeiul. „Pac! La Răsboiul.” Taie şi spânzură: denunţă corupţia, incompetenţa, nesimţirea, prostia. Noaptea, lucrează cu limba: corupţia, incompetenţa, nesimţirea, prostia devin virtuţi. Printr-o dedublare de personalitate demnă de un obraz gros de politician, el înregistrează clipuri electorale. Rosteşte emfatic, cu gesturi apăsate, ca un actor de mâna a doua: „PSD este un partid viu, care nu se teme de reformă, un partid modern care crede în tineri ca mine” sau „Viorica Dăncilă, o femeie care a condus cu adevărat România  în numele PSD, partid ce a dat românilor, nu vooorbe, ci legi importante pentru România, a crescut salarii şi pensii, a dezvoltat mediul de afaceri şi, în general, a luptat (trimite cu această ocazie doi pumni pufoşi în aer spre camera de luat vederi – n.r.) pentru fiecare român”.

„Răsboiul” s-a transformat în organ de partid fără ca niciun jurnalist de acolo să clipească

„Răsboiul” s-a transformat în organ de partid fără ca niciun jurnalist de acolo să clipească. Mai este doar un pas până când jurnalistul-politician va lua un interviu, în exclusivitate, politicianului-jurnalist. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi o situaţie atât de tristă pentru presa clujeană. Clujul a dat politicii mai mulţi jurnalişti, dar niciunul, până recent, nu a avut pretenţia că rămâne şi cu partidul, şi cu ziarul. E ca şi cum câinele de pază al democraţiei s-ar fi angajat, part-time, la Gostat pentru o shaormă cu de toate. 
 
Încerc să înţeleg, fără să judec. Viaţa de jurnalist este a naibii de grea, chiar şi în Silicon Valley-ul României, cum ne mai alintăm noi. Oraşul e bogat, dar jurnaliştii, săraci. Adaugă la asta multă muncă peste program; multe zile şi nopţi de fiere când vezi că toţi incompetenţii, analfabeţii, amantele, politrucii etc. fac, cu nesimţire, carieră şi avere, în timp ce banul public devine puşculiţă de partid; plus încărcarea emoţională care te apasă mai tare cu fiecare caz de persoană umilită, batjocorită, bătută sau chiar omorâtă cu zile într-un stat corupt şi nepăsător.

Să fii politician în România pare slujba ideală

Vine un moment în viaţa fiecărui jurnalist în care îşi pune problema în termeni de: „scapă cine poate!” Apoi, să fii politician în România pare slujba ideală, dacă ai o anumită consistenţă a coloanei vertebrale: nu trebuie să ai, practic, nicio pregătire; trebuie să fii obedient în faţa şefului ca un căţeluş de companie; trebuie să înveţi să le spui oamenilor ceea ce vor să audă. Dacă îţi este silă de ce ai ajuns, îţi va trece repede când vei vedea că încep să vină banii, funcţiile, respectul. Începi să crezi că eşti un om important. 
 
Există şi jurnalişti care trec în „tabăra adversă” şi devin politicieni având credinţa că astfel vor putea face schimbarea de care este nevoie în ţară. Nu cred că sunt foarte greu de deosebit aceştia de cei care au intrat  în politică pentru a parveni. Trebuie doar să ne uităm un pic la modul în care şi-au respectat profesia de jurnalist înainte de a o părăsi.

Dacă...

Şi aici trebuie să facem o distincţie importantă: faptul că furnizezi conţinut la un site a cărui denumire începe cu „ziar de...” nu înseamnă că eşti jurnalist. Pentru a fi jurnalist, cred eu, trebuie să respecţi un Cod etic al profesiei, a cărui esenţă este exercitarea atribuţiilor în scopul servirii interesului public. Institutul de American Presă susţine că scopul presei este „acela de a oferi cetăţenilor informaţiile necesare pentru a lua cele mai bune decizii în legătură cu viaţa lor, cu comunităţile lor, cu societatea în care trăiesc şi cu guvernele lor”. 
 
Dacă scrii la comandă, făcând jocurile unor afacerişti sau politicieni. 
Dacă scrii pentru a plăti poliţe personale sau pentru a forţa obţinerea unor contracte de publicitate. 
 
Dacă îţi modifici politica editorială în funcţie de contractele de publicitate pe care le primeşti. 
 
Dacă foloseşti notorietatea pe care ţi-o dă profesia ca pe o scurtătură spre cariera politică... nu eşti jurnalist. 
 
Eşti doar un mercenar de informaţii camuflat în jurnalist. 
 
Publicarea filmării intervenţiei ISU de la Colectiv în „Libertatea” şi reacţiile unora dintre politicienii de la USR vis-a-vis de ancheta Rise Project demonstrează că acum, mai mult decât oricând, România are nevoie de jurnalişti adevăraţi, din aceia care vă vor cere să-i citiţi, nu să-i votaţi.