„Şi aşa se naşte revolta medicilor, pe care în loc să o înţelegem, o transformăm într-o băşcălie misogină pentru clicuri. Iar tocmai jurnaliştii echipaţi până-n dinţi pentru un live banal în vreme de pandemie îi pun la zid pe cei care nu vor să lupte în chiloţi cu COVID-19.

Luni, demisia-protest a întregii secţii de ATI de la Spitalul Orăşenesc din Orăştie nu a trezit nici o discuţie complexă despre sacrificarea personalului medical. Căci jurnaliştii erau ocupaţi să o trimită pe centură pe fosta şefă ATI după ce i-au dezgropat nişte poze provocatoare de pe profilul personal de Facebook. „Noi suntem aruncaţi în cuşca cu lei. Avem două combinezoane pentru 12 angajaţi. Ştiu că suntem trimişi la moarte cu mâinile goale“. Dr. Lorena Ehim spunea, disperată, pentru Ziarul Hunedoreanului: Dar vocea ei nu s-a auzit în presa centrală, care în loc să numere combinezoanele din spital, a decis că-i mai important să se uite la silicoanele fostei şefe ATI“, a scris jurnalista Adina Florea într-o opinie foarte bună în „Libertatea“.
 
În articol sunt puse la punct, pe bună dreptate, publicaţiile Newsweek, Hotnews dar şi Adevărul – despre ultima arătându-se că „preia materialul şi recurge la acelaşi slut-shaming care aduce clicuri în vreme de criză“. (slut shaming este o sintagmă preluată din limba engleză care se referă la practica de a critica oamenii, în special femeile şi fetele, care sunt percepuţi că ar încalcă normele de comportament sau normele privind aspectul exterior ale societăţii în ceea ce priveşte sexualitatea-nr).
 

Apropo de Fata de la Pagina 5 şi de fata de la jurnalism cu 9.85

Dragă, Tolo
 
Îmi amintesc cum, în 2016, când Petrişor Obae, de la Pagina de Media, spunea, la un eveniment al Asociaţiei Profesioniştilor din Presă Cluj, că dosarul Hexi Pharma realizat de „echipa Tolontan“ este un moment de cotitură pentru presa din România, deoarece poate să „restaureze“ încrederea cititorilor în jurnalişti. Cred că a avut dreptate. Au trecut 4 ani de atunci, Tolo şi echipa au reuşit să facă, în aprilie, din Libertatea, cu ajutorul finanţării trustului Ringier, cel mai citit site de ziar din România. 
 
Felicitări, Tolo! Cel mai important lucrul pentru care meriţi să fii felicitat este că ai demonstrat că nu există incompatibilitate între un ziar cu conţinut de calitate şi un ziar cu succes la public. Jos pălăria!
Mi-a plăcut şi campania de promovare, care a subliniat că „Libertatea“ nu mai este de ani buni ziarul care găzduia rubrica „Fata de la Pagina 5“, în schimb „Pentru temele care sunt importante acum pentru public e nevoie de minte plină, nu de piele goală, aşa că acum avem doar fata care a terminat la jurnalism cu 9.85“, spune noul spot al campaniei.
 
Apropo de fata de la jurnalism cu 9.85 şi de „slut-shaming-ul care aduce clicuri în vreme de criză“.
Întâmplarea face că am ocazia să le transmit din experienţa mea de jurnalist, cu vechime de vreo 15 ani, studenţilor de la secţia de Jurnalism din cadrul UBB. Încerc să fiu o punte de legătură între lumea academică – care, de multe ori, creează pentru studenţi o perspectivă idealizată a presei – şi lumea reală, în care principiile trebuie să fie, uneori, mai flexibile. Încerc să le explic studenţilor că presa privată se „hrăneşte“ din audienţă şi le cer să fie indulgenţi cu subiectele tabloide inserate de redactori pentru a trage la „jugul“ click-urilor care ne plătesc salariile. 

Este un compromis pe care multe redacţii îl fac pentru a putea plăti ziariştii care duc greul şi aduc conţinut de calitate. „Soluţia nu este integral la micile buticuri de investigaţii aşa cum s-a crezut iniţial. O vreme, toată lumea a sperat că acele entităţi formate din 5-6 oameni vor rezolva situaţia. Nu, noi nu puteam face niciodată ce am făcut dacă eram 3-4 oameni“, spuneai pentru revista Sinteza, în urmă cu câteva luni şi sunt perfect de acord. „Buticurile“ de investigaţii sunt binevenite, dar nu ajung. E nevoie de redacţii adevărate, iar asta presupune sume mari de bani, respectiv audienţă. Inclusiv Guvernul României, în pachetul de ajutor pentru presă, aloca sumele în funcţie de audienţă. „Click“-ul e important. 
 

Pariul lui Tolontan

Proiectul lui Tolo cu Libertatea este un exemplu pentru toată presa. Se pot face click-uri cu conţinut de calitate, am ajuns chiar lideri de audienţă – este pariul pe care aproape l-a câştigat Tolontan. Pe lângă laude şi respectul nostru, dragă Tolo, îmi permit să-ţi spun că această poziţie aduce şi responsabilitate. „Abandonul principiilor jurnalistice este de neimaginat în lumea democratică. În România, riscă însă să se generalizeze“, spuneai într-un interviu, în 2015, pentru Adevărul.
 
Întrebarea mea pentru tine, dragă Tolo, este ce le spun eu studenţilor de la Jurnalism legat de articolul acesta publicat în „Libertatea“ - „Fostul fotbalist Ciprian Marica, prins cu nevasta unui prieten într-o cameră de hotel“. 

Citez din articol:

„Ziar de Cluj a difuzat o înregistrare video din august 2019 în care apar fostul internaţional Ciprian Marica, care are o relaţie de cinci ani şi doi copii cu I. M., şi A. M., o femeie măritată cu F. M., fiul fostului şef T., ieşind din camera unui hotel din Cluj-Napoca“ (Precizez că în Libertatea au fost menţionate numele întregi ale protagoniştilor, dar am decis să le folosesc doar iniţialele, pentru a nu contribui la mizeria care s-a scurs spre familiile lor).

Nu a rezistat jurnalistul care a semnat articolul să dea nişte declaraţii „picante“:

„Soţul înşelat: „Te rog frumos, lasă-mă să intru! Promit că nu-i fac nimic. Nu vreau să mă ţigănesc nici cu tine, nici cu ea. Vreau doar să-i demonstrez că e mai josnică decât zice“. 
 
Ciprian Marica: „Hai, nu mai filma“. 
 
Soţul înşelat: „De la tine mă aşteptam mai puţin decât de la ea.  Ciprian Marica: Hai să vorbim, nu-ţi fac nimic! Vreau doar să stăm de vorbă. Pot să vorbesc puţin cu tine?“ 
 
Soţul înşelat: „Vreau doar să vorbesc cu A., apoi stăm de vorbă cât vrei tu.“ Ciprian Marica: „Doamne, iartă-mă!, ce se întâmplă? Hai până aici puţin, hai să stăm de vorbă. M-ai înnebunit cu filmatul. Exagerezi mult“.
 
Nu a rezistat jurnalistul nici la a publica clipul cu întreaga conversaţie, în care, la final, o putem observa pe soţie (fără a-i fi blurată faţa), aşa ca s-o recunoască şi cei care n-o cunosc după nume. 


Dialog imaginar: „Buna ziua, d-na A.M., suntem de la Libertatea. Este adevărat că v-aţi înşelat soţul cu Ciprian Marica?“  

Cireaşa de pe tort a venit însă la final: „Libertatea a încercat să-i contacteze pe Ciprian Marica, A. (soţia care a înşelat) şi F. M. (soţul înşelat), dar ei nu au răspuns până la ora redactării textului.“

Părerea mea este că articolul publicat astfel de „Libertatea“ este o încălcare flagrantă a principiilor jurnalistice, chiar dacă articolul este preluat, dar, de dragul raţionamentului hai să discutăm: înţeleg intenţia jurnalistului de a-l contacta pe Marica (singura persoană publică din acest triunghi amoros), dar... de ce a încercat să-i contacteze pe cei doi soţi?!?!? 
 
Putem să ne imaginăm doar dialogul suprarealist care ar fi urmat dacă cei doi soţi ar fi răspuns:
 
Libertatea: „Buna ziua, d-na A.M., este adevărat că v-aţi înşelat soţul cu Ciprian Marica?“  
D-na A.M.: ........ (completaţi linia punctată-nr)

Libertatea: „Buna ziua, d-le F.M., este adevărat că soţia v-a înşelat cu Ciprian Marica?“  
D-ul F.M.:..... (completaţi linia punctată-nr).

Nici nu vreau să mă gândesc ce alte întrebări ar fi putut urma. 


Aţi putea spune, în apărarea jurnalistului, că a dat totuşi dovadă de „deontologie“, pentru că unul dintre principiile de bază ale profesiei este să-l contactezi pe cel despre care scrii (mai ales atunci când scrii de rău despre el)? Aha, sigur că da! Merită un premiu pentru asta şi apoi să fie dat afară pentru că a încălcat:

Constituţia României: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.“ (Articolul 30).

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.“ (Articolul  8).

Codul civil: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.“ (Art. 71)

Codul deontologic unic: „Jurnalistul este dator să respecte dreptul la viaţa privată şi demnitatea persoanelor (inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă).“  

„E ca şi cum ai călca pe cineva cu maşina şi apoi l-ai întreba dacă are semnal la telefon“

Trebuie precizat că jurnalistul a sunat să ceară părerile celor implicaţi după ce:

- a publicat numele întreg al soţilor (plus numele tatălui soţului înşelat, dar şi funcţia acestuia, pentru a fi sigur că va fi recunoscut şi de colegii de serviciu);
 
- a difuzat imagini neblurate cu soţia (ca să fie recunoscută şi felicitată, eventual, şi de cei care nu o cunosc după nume)

- iar pentru a nu exista niciun dubiu în privinţa „soţului înşelat“, Libertatea a făcut şi un follow-up cu tema „Cine este soţul înşelat“, la care a lucrat şi un editor video pentru a face un clip video frumos, pentru că, nu-i aşa, ajută la click-uri (este adevărat că acest articol s-a făcut ulterior, dar dovedeşte că nu e o ştire „scăpată“ pe site de un jurnalist neatent, care a preluat-o dintr-un alt ziar, ci s-a muncit pe subiect). 
 
În concluzie, este adevărat că trebuie să le ceri părerea celor despre care scrii, dar să faci asta în condiţiile în care ai scris un articol despre un triunghi amoros (mai privat de atât nu se poate) şi ai dat nume, imagini, date biografice ale celor implicaţi (mă refer aici mai ales la cei doi soţi) este ca şi cum ai călca pe cineva cu maşina şi apoi l-ai întreba dacă are semnal la telefon.
   

Tolontan nu a ştiut despre această ştire

Ca să n-o mai lungesc, dragă Tolo, eu le voi spune studenţilor că singura situaţie în care putem să intrăm cu bocancii în viaţa privată a cuiva este atunci când interesul public justifică acest lucru, iar în cazul acesta nici vorbă de aşa ceva. O să încerc să iau apărarea ziarelor şi o să le spun despre audienţa de care avem nevoie pentru a plăti salariile angajaţilor, o să forţez nota şi, de dragul dezbaterii, le voi spune că până la urmă verdictul îl va da un judecător care va lua în considerare şi faptul că Marica este persoană publică (deşi cu cine se culcă Marica nu era de interes public nici când acesta era plătit din banii noştri, la Naţională, iar  acum, când omul e „pe banii lui“ cum se zice, cu atât mai puţin – dar de dragul dezbaterii putem discuta şi despre asta cu altă ocazie), dar cum aş putea să le explic, dragă Tolo: 

De ce aţi dat şi numele celor doi soţi? 

De ce nu aţi blurat faţa soţiei? 

De ce aţi revenit cu un material inclusiv video despre soţul înşelat?

Pentru că te respect foarte mult, le voi spune studenţilor că, mai mult ca sigur, Tolontan nu a ştiu despre această ştire. 

Nu aş fi vrut să fiu eu „cel care aruncă cu piatra“, pentru că nu sunt „fără de păcat“ nici eu, şi nici ziarul la care lucrez („Adevărul“ a avut multe derapaje, dar acum pot să-mi scot pălăria în faţa colegilor care au decis să nu preia articolul), dar văd că nimeni nu o face.

În plus, sper că venind din partea mea, şi având în vedere respectul uriaş pe care ţi-l port, să nu crezi că am alt motiv în afară de dorinţa ca tu să câştigi pariul pe care eu cred că ţi l-ai asumat: acela de a demonstra că se poate face un ziar cu audienţă mare fără a apela la subiecte de cea mai joasă speţă. 
   
PS1: Dacă vorbim de click-uri, alea se puteau face şi dacă nu erau publicate numele soţilor şi imagini cu ei! Poate că nu atât de multe, dar măcar copiii celor două familii implicate, măcar părinţii şi bunicii lor nu ar fi plâns, uitându-se la meme-urile, la comentariile şi la „slut-shaming-ul“ care a urmat. 
   
PS2: Cine le va explica, dragă Tolo, sutelor de mii de cititori care au savurat articolele despre „triunghiul amoros“ în care a fost implicat Marica, cu toată înţelegerea noastră pentru nevoia de audienţă, că nu asta înseamnă presă. Asta e o mizerie. Eu zic că şi tu ar trebui să faci asta.