Clujul, o ficţiune ambuteiată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sunt clujean de treizeci de ani. Am ajuns în oraşul de pe Someşul Mic în 1988 ca student şi am rămas cetăţean al acestei urbe. Am văzut evoluţia Clujului din vremea când concetăţenii mei primeau 5 ouă pe cartelă, am trecut prin epoca în care Funar a transformat municipiul într-un epicentru al naţionalismului şi îl văd acum în vremea dezvoltării aberante. În ce constă „magnetismul” mitologiei Clujului?

Recent, diverse media din România, care citează un studiu al Băncii Mondiale realizat pe baza unui chestionar aplicat în România, au lansat informaţia conform căreia 15% dintre români s-ar muta la Cluj-Napoca. Evident, la întrebarea „în ce oraş aţi vrea să vă mutaţi?” ar fi fost greu să răspunzi „Dosul Napului” sau „Fundătura” (alte localităţi de prestigiu din judeţul Cluj). Date similare, extrase din raportul Comisiei Europene („Quality of life in European cities 2015”) au fost la rândul lor lansate în spaţiul public de la noi, propagând ideea că în orăşelul de pe malul Someşului „străinii sunt bine primiţi”. Oraşul, văzut din perspectiva mitologiei media, apare ca un fel de „Silicon Valley”, unde roiesc IT-iştii pe străzi şi unde cetăţenii se hrănesc numai cu festivaluri internaţionale şi vorbesc 2-3 limbi străine.

Nenumărate alte articole, publicate mai ales în presa locală, au sugerat chiar că la Cluj (Napoca) se trăieşte mai bine decât la New York sau chiar Londra. O poveste aberantă nu e niciodată nouă, pentru că, încă din 2013, presa locală şi apoi cea naţională anunţau cu emfază că „cel mai primitor oraş din Europa” era localitatea de pe Someş, citând un studiu similar al Comisiei Europene, despre calitatea vieţii în oraşele europene. Desigur că, dacă aţi fost vreodată la Londra, ştiţi că Trafalgar Square nu este piaţa Unirii, nici Central Park din New York nu este Sétatér-ul, betonat de către Sorin Apostu.

De unde vine magnetismul şi ce generează magia oraşului minune? De fapt asistăm la construirea sistematică a unei mitologii publice a unui Cluj inexistent. Realizată cu mijloace tipice de „PR”, respectiv prin lansarea unor legende şi poveşti bombastice, fără acoperire în realitate, această lăudăroşenie are un dublu scop. Pe de o parte ea permite captarea atenţiei media, pe de altă parte asigură elitelor politice care conduc oraşul proiectarea unei imagini de performanţă administrativă, care cultivă spiritul ardelenist, opus „miticilor” din Bucureşti.  

Astfel, oraşul a fost numit rând pe rând: „capitala dezvoltării”, „cel mai atractiv oraş” (chiar de pe planetă) sau „cel mai frumos oraş din România”. Aparent, aici toată lumea se simte bine, totul e idilic, nimic nu deranjează, administraţia funcţionează perfect, condiţiile de viaţă sunt ca în Occidentul îndepărtat, iar oamenii duc o existenţă de-a dreptul edenică, într-un spaţiu urban care pare o culme a perfecţiunii. Descris în termeni aproape mistici, oraşul a fost prezentat ca „magnet al tineretului” (concept utilizat pentru campania capitală europeană) sau „oraş minune” ori „oraş comoară” (din maghiară kincses város, termenul pentru oraşul comoară).

Mitul „clujnapocan”, însă, trebuie demantelat. De fapt Clujul (cu sau fără Napoca) a fost tot timpul o ficţiune politică. Întreaga mitologie a oraşului este rezultatul mai multor minciuni propagandistice. Chiar numele actual, „Cluj-Napoca”, reprezintă dovada vie a ficţionalizării sale politice. Acest nume care descrie perfect ficţiunea ceauşistă, care a inventat un spaţiu urban, creat artificial.

Astăzi, acest nume funcţionează ca un test al verităţii pentru mitologia locală. Oraşului „primitor de străini” i-au trebuit decenii să accepte plăcuţe multilingve la intrare şi, chiar şi atunci, i-a fost adăugată titulatura absurd paseistă de Municipium Aelium Napocense. În fond numele Clujul demonstrează că este vorba despre un oraş de tip „Frankenstein”, în care componentele sale sunt grotesc asamblate, aidoma noii titulaturi Napocensis Aelium. Vechiul Kolozsvár, care a fost o vreme Klausenburg, are acum plăcuţele mult dorite. Dar de ce nu apare şi numele în idiş (Kloiznburg). De ce într-un ţinut de vis, în care iubirea de străini este atât de mare, oraşul nu are nici azi un memorial al victimelor Holocaustului, care să comemoreze zecile de mii de cetăţeni ale căror locuinţe şi proprietăţi sunt astăzi locuite de clujnapocanii care distrug vechiul cartier evreiesc?

Oraşul actual este, în fond, o ficţiune pedelistă creată special pentru Emil Boc, premierul borsetă al lui Traian Băsescu. De fapt, fosta elita pedelistă a preluat controlul total asupra oraşului şi judeţului. „Oraşul de vis” este doar o fantasmă a administraţiei Boc care a fot primar începând cu 2004. Mitul oraşului „magic” trecând sub tăcere interimatul ruşinos exercitat de către Sorin Apostu (2008-2012). În fond Emil Boc este cel care conduce de mai bine de 13 ani urbea „miraculoasă” în care nu au existat plăcuţe bilingve la intrarea în oraş, pentru a menaja sensibilităţile naţionaliste ale unor cetăţeni care, altfel, se declară „iubitori de străini”. În timpul aceleiaşi administraţii „de vis” s-a realizat o autostradă care nu este conectată la nimic, o centură ocolitoare care a costat cât o autostradă. Clădirile din zona centrală se prăbuşesc în capul trecătorilor, avem o infrastructură urbană în continuă deteriorare, iar ambuteiajele cotidiene sunt realitatea tristă a acestei urbe de mândră minune (cum spun ardelenii).

În pragul Centenarului Unirii, piaţa Mihai Viteazul din centrul oraşului mistico-magic este o paragină, iar malurile Someşului arată ca şi când am fi în Varanasi. Filarmonica oraşului nu are propria clădire, Muzeul Naţional de Artă are sediul retrocedat, iar extraordinarul oraş cultural nu are nici măcar o galerie de artă modernă. Ce să mai vorbim de faptul că numele pieţelor din centrul oraşului sunt în continuare cu denumiri naţionalist-paseiste (Unirii, Victoriei, Avram Iancu) sau că nu există plăcuţe bilingve pentru numele de străzi!?

Există două „calităţi” ale urbei, preţurile exagerate la imobiliare şi sufocarea prin ambuteiaje. Chiriile la apartamentele cele mai mici sar peste 350 de euro pe lună, iar preţul locuinţelor este cel mai mare din România (după Bucureşti). Expresia vizibilă zilnic pentru frankensteinismul clujean este comuna monstruoasă Floreşti. Acest Floreşti, o excrescenţă a Clujului, există ca un neg care supurează zilnic pe DN1, cu zeci de mii de oameni care migrează din această comună suburbană spre locurile de muncă din oraş stând cu orele în trafic.

Dar ambuteiajul clujean nu se vede numai pe şosele, ci şi în spiritul îngust şi blocat în paseism. Îngrămădiţi la propriu şi la figurat, clujenii trăiesc cu iluzia grandilocventă că oraşul lor este ceva nemaivăzut. Presa de propagandă care construieşte mitul clujnapocan preia orice prostie şi o amplifică. Un exemplu este articolul scris de o pseudo-jurnalistă care nu s-a obosit să se documenteze, titrând că a fost în vizită în „cel de-al doilea oraş al României”. Panseurile autoarei, care nu făcea decât să reia truismele despre festivalul de film sau cafenelele atractive ale Clujnapocei, au fost rapid reverberate de către „dezvoltatorii” legendei oraşului magic.

Evident, articolul era o gogomănie jurnalistică. El ne permite să contrastăm ficţiunile cu adevărurile statistice, aşa cum reies din datele oficiale ale furnizate de INS. Recensământul din 2011 arată că întreg judeţul Cluj are 691 de mii de locuitori, în scădere faţă de 1992 când erau 736 de mii şi sub anul 1971, când erau 715 de mii. Astfel „Municipiul minune”, care creşte ca Făt-Frumos, de fapt scade demografic. În 2011 erau 458 de mii de locuitori clujnapocani, în timp ce în 1992 erau 496 de mii. Faptele contrazic, încă o dată, minciunile propagandei publice.

Aceleaşi statistici arată că Bucureştii au 1,88 milioane de locuitori, iar Constanţa are 470 de mii. Prin urmare Clujul este al treilea oraş ca populaţie din România, urmat de Timişoara cu 422 mii. În plus, dacă Timişoara s-ar uni cu Aradul (238 de mii), ar forma prima conurbaţie din România cu peste jumătate de milion de locuitori, mai mulţi decât toţi locuitorii judeţului Cluj cumulat. Încă un mit trebuie desfiinţat, acela al Clujului cu un milion de locuitori. În tot judeţul nu există atâţia oameni, prin urmare şi această legendă trebuie spulberată!

O altă poveste de adormit pedeliştii este creşterea spectaculoasă a economiei Clujului, municipiul minune fiind descris drept un epicentru de dezvoltare european şi universal. Mitul dezvoltării trebuie pus şi el în context. Toate judeţele din Transilvania au o creştere între 5,7 (Harghita), 5,8 (Alba) şi 6,2 (Maramureş) procente. Creşterea accelerată este regională, nicidecum datorată „miracolului orăşelului lui Boc”. Conform datelor Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP), poziţia Clujului în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor este similară cu cea demografică – după Bucureşi şi Constanţa, în acelaşi rând cu Timişoara şi Braşov. Nimic spectaculos aici, nu e nicio minune, vorba lui Iozefini.

E clar că rezultatele studiilor sunt adesea manipulate în presă. Răspunsul referitor la mulţumirea cetăţenilor de a locui în propriul oraş nu e relevant. Molcomii ardeleni sunt, într-adevăr, mulţumiţi că trăiesc unde trăiesc, dar asta nu înseamnă mobilitate urbană. Tot statisticile arată că extraordinara „atragere de străini” este un fals. Din cei 272 de mii de oameni care şi-au schimbat oficial reşedinţa în judeţul Cluj, mai mult de jumătate (141 de mii) sunt migranţi din interiorul judeţului. Influxul cel mai mare vine din judeţe precum Alba (15 mii), Bistriţa (13 mii) sau Mureş (13 mii), Sălaj (18 mii). De fapt ardelenii din judeţele limitrofe se mută la Cluj, şi doar 6500 de străini (de fapt oameni cu reşedinţa în altă ţară) s-au mutat la Cluj. Comparativ numărul celor cu domiciliul în străinătate care merg la Bucureşti (28,4 mii) sau Timiş (7.122), oraşul minune este în urmă.

După cum arătam, altă etichetă falsă este că trăim în „cel mai prietenos oraş” din România, primăria lăudându-se că 91% dintre clujeni au o „percepţie bună” despre străini. „Silicon Valley de România” nu are nici măcar un autobuz turistic care să ducă oamenii să vadă minunăţiile de cartiere mărginaşe sau minunata regiune de prestigiu mondial, Pata Rât. Nu în ultimul rând trebuie să vorbim despre inteligenţa acestei regiuni extraordinare. Tot statisticile ne arată că România are 245 de mii de analfabeţi şi că 30 de mii dintre aceştia sunt în regiunea Nord-Vest.

În fond trebuie să fii puţin încuiat la minte ca să crezi toate minciunile unei propagande politice, care a inventat un oraş „minune”, un fel de „La-la Land” ardelenesc unde curge laptele şi mierea pe străzile prost asfaltate, iar câinii umblă cu covrigii în coadă printre zecile de mii de maşini care stau la cozi interminabile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite