Naufragiul cargoului Călăraşi, dispărut în Oceanul Indian pe o furtună de gradul 10

Naufragiul cargoului Călăraşi, dispărut în Oceanul Indian pe o furtună de gradul 10

Cargoul Căălîăraşi s-a scufundat s-a scufundat în 1997 în Oceanul Indian FOTO costeltudor.com

Un vapor uriaş, aparţinând Navrom Constanţa, a fost înghiţit de apele Oceanului Indian, în dreptul coastelor Republicii Sud-Africane. Drama a avut loc într-o zonă cu sinistră faimă – în largul «Coastei Sălbatice» -, adevărat cimitir al navelor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Aici, se spune că după descoperirea de către îndrăzneţul navigator Vasco da Gama (1497) a drumului spre Indii şi până astăzi, peste 3.000 de nave şi-au aflat mormântul.
 
În tragedia din 13 iunie 1997 a pierit timonierul cargoului, ceilalţi 20 de membri ai echipajului fiind salvaţi după mai multe ore petrecute pe o plută, într-o furtună de gradul 10. 
 
Povestea tristă a cargoului Călăraşi este prezentată de prof. Constantin Tudor, istoric, şi este bazată pe documentarea realizată pe cele două volume ale lucrării „Amintiri despre o flotă pierdută“, scrisă la Constanţa de publiciştii Constantin Cumpănă şi Corina Apostoleanu.
 
Catastrofa, notează autorii cărţii, s-a produs şi din cauza unor defecţiuni la pompele de ulei, care alimentau motorul cargoului. Nava s-a scufundat la ora 10.30 a zilei, iar elicopterele de salvare au ajuns la ora 16.00. Traumatizaţi şi suferind de hipotermie, 20 de membri ai echipajului au fost salvaţi de elicoptere, de la bordul navei şi din cele două plute de salvare. Timonierul Ion Medeleanu, 43 ani, căsătorit, doi copii, a fost dat dispărut, ultima dată fiind văzut înotând, echipat cu o vestă de salvare de culoare portocalie.
 

Construit în 1974, la Galaţi

 
Cargoul Călăraşi, cu o capacitate de 4800 tdw, a fost construit la Şantierul Naval Galati, număr de şantier 635, fiind livrat Navrom Constanţa în cursul lunii aprilie 1974. A rămas la Navrom Constanţa şi după 1990, an în care Navrom a fost divizată în cele 3 companii: Navrom, Romline şi Petromin.
Începand cu aprilie 1995, a fost închiriat (contract de bare-boat) de SC Hinmar Shipping Co ltd srl, patronată de către Mihai Hava.
 
“Ca şi în cazul altor cargouri de la Navrom sau Romline, închiriate unor astfel de “companii”, şi cu Cargoul Călăraşi avea să se întâmple la fel: datoriile către echipaj se acumulau, aprovizionarea cargoului cu alimente şi piese de schimb se făcea cu mari întârzieri…
 
Ca şi alte srl-uri care se voiau experte în operarea navelor, şi SC Hinmar Shipping avea să se împrumute la Bancorex, chipurile pentru retohnologizarea navelor închiriate, lucru care nu s-a întâmplat. Banii luaţi “s-au evaporat”…
 
Pe data de 10 iunie 1997, cargoul Călăraşi a plecat din portul Maputo / Mozambic cu destinaţia Congo, având o încărcătură de 4.000 tone făină, ambalată în saci. Cargoul a pornit către Congo, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranţe. În noaptea de 12 spre 13 iunie, nava a intrat într-o zona afectată de o furtună puternică, cu valuri foarte mari.
 
„O flotă pierdută“, cartea în care este povestită drama cargoului Călăraşi FOTO costeltudor.com
 
Pompele de ulei care deserveau motorul principal s-au dezamorsat, fiind necesară oprirea motorului principal. Acesta nu a mai putut fi repornit ulterior. Nava a rămas în voia valurilor şi a început să se încline periculos la babord, astfel ca s-a ordonat abandonarea acesteia.
 
Pe 13 iunie 1997, în jurul orei 10.30 cargoul Călăraşi a dispărut pentru totdeauna în adâncuri, la 10 mile marine est de Port St Johns/ Africa de Sud. Din 21 de membri ai echipalului au fost salvaţi 20, cu ajutorul unui elicopter al armatei Sud Africane. Din păcate, timonierul Ion Medeleanu a decedat”, povesteşte prof. Constantin Tudor.
 

Mărturia unui supravieţuitor

 
Povestea cumplitei experienţe se răgăseşte în lucrarea „Amintiri despre o flotă pierdută“, autori Constantin Cumpănă şi Corina Apostoleanu. Aici este redată mărturia unuia dintre supravieţuitori. Este vorba despre şeful mecanic Lucian Rânja, care, scăpat din infern, avea să detalieze mai târziu. 
 
“Zorii zilei de 13 iunie, cu lumina lor puţină, ne-au înfăţişat o mare cumplită. Valuri de 14-16 metri asaltau nava, dimpreună cu o ploaie cumplit de rece, ca răsuflarea de gheaţă a Antarcticii. Datorită temperaturii scăzute am trecut pe combustibil uşor, pe motorină, pentru a înlesni alimentarea.
 
La un moment dat, un val enorm a avariat capacul de la gura de evacuare la avarie şi apa a început să intre în sala maşini. În 2-3 ore au intrat câteva tone de apă, dar situaţia era încă sub control, căci o evacuam cu pompele. La ora 7.30 dimineaţa, mecanicul II mi-a spus că s-au dezamorsat pompele cu ulei ce alimentau motorul principal. Atunci am simţit, ca şi ceilalţi, că mă străbate un fior de gheaţă. Bătrâna «inimă» a navei începea să cedeze. Am oprit motorul principal, altfel, nealimentat cu ulei, s-ar fi distrus iremediabil. Nava, încercând să guverneze doar cu cârma, a fost rapid prinsă între valurile de 14-16 metri şi a început să fie zguduită zdravăn.
 
Cargoul Călăraşi a fost construit la galaţi în 1974 FOTO costeltudor.com
 
În sala de maşini, împreună cu şeful mecanic secund Costel, motoristul Gheorghe Ceapă, trăim momente cumplite de încordare, ştiind clar ce se va întâmpla cu noi dacă motorul principal nu va fi relansat. Doream, din toate puterile, să amorsăm pompele, încercând tot ce omeneşte este posibil… Am dat drumul la uleiul din tancul de rezervă să se scurgă în tancul de circulaţie al motorului principal. Dar totul era zadarnic; pompele nu se amorsau.
 
Prin staţie suntem chemaţi pe puntea de comandă şi răsună ordinul ce ne înfioară: «Abandonaţi nava!». Vaporul nu mai putea guverna, era ameninţat din clipă în clipă să se răstoarne. Din reflex mă uit la ceas. Era ora 9.10. Deja nava se aprovase şi se bandase la babord. Tot felul de obiecte desprinse de la locurile lor cădeau peste noi. 
 
Am părăsit ultimul sala maşini, în faţa mea mergând şeful mecanic secund. Motoarele auxiliare mergeau şi compartimentele erau luminate. M-am repezit la cabină să-mi iau vesta de salvare şi să îmbrac ceva mai gros. În cabină, frigiderul, smuls din amarajul său, fusese zvârlit în uşa dormitorului şi o blocase. Cu groază m-am gândit că aş fi putut rămâne blocat acolo. Am luat centura din cuierul de la intrare şi un pulover şi am plecat. Eram ultimul care ajungea pe comandă.
 
Banda navei se accentuase la 30 de grade şi mergeam cu dificultate. O plută era deja în mare, umflată şi legată cu saulă. Nava s-a zguduit din nou şi am fost proiectat în peretele opus al comandei, având o secundă o viziune de coşmar – un glas al cuiva striga cumplit la mine: «Ce cauţi tu aici?».
 

„I-am zis că mă arunc în mare - şi să facă şi el la fel“

 
M-am dezmeticit, resimţind o durere acută în spate. Am ieşit pe puntea bărcii şi am umflat a doua plută, eu şi ofiţerul III punte, un băiat aflat la primul său voiaj. I-am zis că mă arunc în mare şi să facă şi el la fel. Mi-am dat drumul ca pe un tobogan, de pe puntea bărcii, căci nava se înclinase teribil. 
 
În apă mi-am scos puloverul şi am început, din toate puterile, să înot, depărtându-mă de nava care, scufundându-se, ne putea sorbi în adânc… 
 
Eram la 25-30 metri de navă. M-am uitat la ceas. Era 10.20. Am văzut cum prova navei noastre se înfundase în valuri, iar pupa, cu elicea în aer. O mulţime de saci cu făină, scăpaţi din hambare, acopereau marea. 
 
M-am uitat înapoi şi am văzut a doua plută, umflată de noi, goală şi lângă ea, pe sacii ce pluteau, pe timonier. I-am strigat să prindă pluta, că vin şi eu. Nu ştiu dacă m-a auzit… Un val enorm ne-a răsucit şi a fost ultima dată când l-am mai văzut pe bietul nostru coleg de bord…
 
La 10.35 nava se scufundase. Am prins un bocaport ce plutea, apoi altul, şi m-am ţinut de ele; tot ţinându-se de un bocaport a venit lângă mine ajutorul mecanic.
 
Pe creasta unui val l-am văzut pe secund, care înota şi el spre noi. Am hotărât să ne ţinem aproape, cât putem. Eram singuri, în plin ocean, răsuciţi de valurile enorme, sub ploaia ca gheaţa, ce nu mai contenea. Vedeam, prin perdeaua de ploaie şi spuma de val, coasta. Mareea era spre uscat, dar, cu disperare, realizam că după miezul zilei ea se va schimba, târându-ne spre larg. Minuscula noastră şansă era să ajungem la uscat. Dar cum, când eram biete jucării în voia valurilor? Cel puţin, ne gândeam, valurile alungă rechinii ce infestează aceste ape… Preferam să murim înecaţi decât în fălcile groaznicelor fiare ale mării. 
 
Patru ore interminabile, pe care nu le voi uita în veci, ne-am zbătut în acest infern, realizând cu scurgerea orelor, cum şansele noastre de scăpare se diminuează implacabil.
 

Salvarea vine din cer

 
Dar, la ora 16.10, prin perdeaua de ploaie şi nori, ce se deschidea scurt ca să se închidă iar, am văzut cum scăparea ne vine din… Cer. Din Cerul care, în atotputernicia şi mila sa, a îndrumat cele două elicoptere ce au apărut, providenţial, pe o vizibilitate practic zero, deasupra noastră. Pe chingi au coborât scafandri, care ne-au cules rând pe rând. Pe noi, cei 6 oameni agăţaţi de bocaporţi, pe cei 12 oameni de pe prima plută, aflată şi ea undeva în derivă şi alţi 2 de pe a doua plută.
    
A doua plută pe care timonierul, sărmanul nu a prins-o, după câte am aflat, şi s-a pierdut pentru totdeauna în imensitatea oceanului. «Ferestrele» norilor s-au închis iar şi elicopterele au fost silite să plece cu noi, cei 20 de oameni de la bord şi cu salvatorii noştri.
 
În 15 minute ajungem la Durban şi primim primele îngrijiri şi, mai preţioasă ca aceasta, îngăduinţa de a telefona acasă! De mare ajutor, arătând că sângele apă nu se face, ne-a fost şi domnul Sorin Necşoiu, şeful imigraţiei româneşti de la Durban, aflat mereu alături de noi. 
 
Peste câteva zile – mi-amintesc ca prin vis – am plecat la Johanesburg, am traversat cu avionul Africa, ajungând la Viena, apoi, cu un alt avion, la Otopeni, unde, plângând împreună, am îmbrăţişat-o pe Petra, soţia mea»“, a relatat Lucian Rânja. 
 
Lucrarea în care se povesteşte tragedia din 13 iunie 1997 FOTO costeltudor.com
 
 
„Prin amabilitatea domnului Lucian Rânja, avem posibilitatea să oferim cititorilor noştri şi secvenţe din articolele publicate de ziarul «The Saturday Paper» ce apare la Durban, pe 14 iunie, a doua zi după naufragiu, articole ce relevă drama din unghiul de vedere al salvatorilor cărora marinarii români le rămân profund îndatoraţi pentru bravura lor, pentru riscul ce l-au înfruntat spre a-i salva.
 
Acţionând în condiţii de vizibilitate aproape zero şi scuturate de vânturi de tăria furtunilor, două elicoptere aparţinând Escadrilei 15 au ridicat în siguranţă la bord de pe Coasta Sălbatică 20 de marinari români disperaţi şi extenuaţi. Marinarii de pe vaporul lovit, «Călăraşi», au înfruntat curajos valurile de 14 metri, pentru a mai bine de 5 ore, înainte de fi salvaţi cu ajutorul scafandrilor militari, la 10 mile marine Est de Port. St. Johns. 
 
«Călăraşi» a dispărut la 7 mile în mare, după ce a transmis un semnal de pericol la Institutul naţional de Salvare Marină. Tremurând de frig şi incapabili să vorbească engleza, marinarii s-au îmbrăţişat fiecare şi cu echipajul aeronavei, după ce au fost salvaţi dintr-un aproape neîndoielnic mormânt de apă“, relatează profesorul Constantin Tudor.
 
 
Vă mai recomandăm şi:
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările