Sacrificiul uman la geto-daci: femei înjunghiate pe mormintele soţilor şi tineri aruncaţi în vârfurile suliţelor

Sacrificiul uman la geto-daci: femei înjunghiate pe mormintele soţilor şi tineri aruncaţi în vârfurile suliţelor

Cel sacrificat era aruncat în suliţe  ILUSTRAŢIE DE: Radu Oltean - ”Who were the dacians”, autor Cătălin Gruia

Sacrificiul uman era în perioada antichităţii un obicei prezent în mai toate culturile lumii şi era o formă de venerare a zeităţii. Cu peste două milenii în urmă, chiar şi strămoşii noştri practicau ritualul macabru, al uciderii de oameni, în numele religiei. Potrivit lui Herodot, părintele istoriei, geţii îi trimiteau periodic câte un mesager lui Zamolxe, care era ales dintre cei mai de seamă oameni ai comunităţii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Încă din zorii istoriei, sacrificiile animale şi umane erau o practică a populaţiilor indo-europene, din Mesopotamia sau la azteci. A fost preluată ulterior şi de greco-romani, triburile germanice, celţi ori traci, având un scop religios, acela de împăcare cu divinitatea.
 
Ofranda era adusă de un preot, în cadrul unui ritual sinistru ce era considerat jertfa supremă adusă divinităţii cu scopul de a arăta veneraţia, a cere iertare sau îndurare. Totodată, jertfirea de oameni avea şi rol de ritual funerar, dacă decedatul era o personalitate pentru societatea lui.
 
Practici macabre erau prezente şi în societatea geto-dacă, despre aceste fapte fiind puţine informaţii scrise. Herodot şi Iordanes vorbeau despre obiceiul dacilor de a sacrifica un om pe care îl considerau ca fiind un sol trimis marelui Zamolxe şi despre faptul că dacii îşi sacrificau prizonierii.
 
Alţii, precum Pomponius Mella sau Eustathius, povesteau despre sacrificiile practicate în context funerar, în special despre obiceiul de a înjunghia soţia pe mormântul bărbatului.
 
 
Sacrificiul uman la geţi, descries de Herodot
 
Sacrificiile umane, spun istoricii, ocupau un loc important în ritualurile religioase geto-dace deoarece ele realizau comuniunea pământenilor cu divinitatea. Aducerea ofrandei de sânge uman zeului adorat aducea bunăvoinţa divinităţii şi asigura rezistenţa poporului geto-dac la restrişte.
 
”Geto-dacii aveau un obicei foarte interesant. Atunci când se aflau în faţa unor probleme dificile, îi trimiteau un sol lui Zamolxe. Acest sol trebuia să fie un tânăr deosebit, foarte educat, căruia i se transmitea mesajul poporului dac pentru divinitate. Era ridicat în aer şi aruncat în cele trei suliţe, tridentul improvizat în forma aceasta. Era cea mai înaltă formă de invocare a sprijinului zeului Zamolxe”, precizează istoricul Eugen Marius Constantinescu.
 
Cele mai multe informaţii despre practica sângeroasă închinată Marelui Zeu al geţilor vin de la Herodot (484 î.Chr. – 425 î.Chr.), părintele istoriei, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate, ocupau ţinuturile actualei Românii.
 
               SURSA  thegreatcourses.com  
 
În ”Istorii”, Herodot susţinea că solul era tras la sorţi şi urma să fie aruncaţi în suliţele ţinute cu vârful în sus de către alţi războinci geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi dorea să asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de rău augur şi solul era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i se permite să intre în împărăţia zeilor.
„Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, scria Herodot, în ”Istorii”.
De-a lungul vremii, interpretările istoricilor cu privire la obiceiul sacrificării de oameni, practicat de strămoşii noştri, au luat forme uşor diferite, subiectul nefiind deloc scutit de dezbateri. Cu peste un secol în urmă, istoricul Vasile Pârvan scria despre aruncarea în suliţe a mesagerului ca fiind o expresie religioasă specifică celor care practicau cultul lui Zamolxe. 
 
”De abia o dată la patru ani naţiunea aduce zeului jertfa cea mai înaltă: un om căruia i se ia viaţa de carne, spre a i se dărui cea de spirit, întru marea misiune de a purta sus în cer dorinţele şi rugăciunile naţiunii. Şi această jertfă e aşa de sfinţită, încât dacă cel aruncat în vârfurile de lănci nu moare, înseamnă nu că zeul are milă de el şi-i lasă viaţa, ci, dimpotrivă, că-l osândeşte la moartea eternă a vieţii trupului şi-l scoate nevrednic de a se arăta înaintea sa. Ferice de cel ce aruncat în lănci pierde viaţa trupului, spre a se deştepta în viaţa cea vecinică la zeul din cer”. (I.I.Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, Cluj, 1949)
 
Istoricii religiilor au taxat maniera romanţată a lui Pârvan de a prezenta obiceiul sângeros al sacrificării oamenilor
 
”S-a relevat de cercetătorii mai calmi şi obiectivi că trimiterea solului la Zalmolxe nu este în fond altceva decât practica primitivă şi sălbatică a sacrificării de vieţi omeneşti, a cărei cruzime la geţi nu a fost trecută cu vederea. E cunoscut la ei şi obiceiul barbar de a ucide uneori femeia la moartea soţului, ceea ce era frecvent şi la alte triburi tracice. E greu de spus dacă acest curios sacrificiu uman, executat periodic cu ritualul descris de Herodot, va fi dobândit cu timpul un sens idealist, o superioară semnificaţie spirituală, ce pare să transpire din relatarea făcută de Părintele istoriei; nu putem aprecia însă care ar fi partea originală getică într-un asemenea proces de spiritualizare a unui hidos ritual atavic, moştenit din noaptea preistorică, şi care ar fi partea idealizantă a scriitorului grec ori a informatorilor lui de la Marea Neagră”, a scris istoricul Ioan Iosif Russu, în lucrarea sa, intitulată ”Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase”.
 

                 SURSA ursusspelaeus.wordpress.com
 
Potrivit istoricului clujean Ioan Iosif Russu, cultul sacrificării unui om, în numele religiei, a dispărut cu multe secole înainte de răspândirea creştinismului pe teritoriul ocupat de daci. ”Trimiterea solului la zeul suprem prin aruncarea în vârful lăncilor e amintită numai de Herodot; scriitorii de mai târziu povestind despre Zamolxe şi practicile religioase ori fapte ciudate din lumea barbară traco-getică, nu mai amintesc operaţia sacrificării şi nu adaugă nici un element nou în legătură cu acel ritual constatat cu cinci secole înainte de Christos la geţii dobrogeni”. (I.I.Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, Cluj, 1949)
 
CITEŞTE ŞI:
 
Dacii iubeau viaţa zbuciumată şi gâlceava, aveau slăbiciunea beţiei şi dispreţuiau viaţa. Plângeau când li se năşteau copiii şi chefuiau la înmormântări. Femeile lor erau frumoase, harnice şi neînfricate, precum soţii lor.
 
Armate de barbari înspăimântători, luptători sălbatici pe care în zilele noastre îi vedem doar în filmele de groază, au existat şi în realitate, cu peste un mileniu şi jumătate în urmă. Ba chiar au trecut şi chiar au staţionat câteva decenii pe teritoriul României de astăzi. Este vorba despre huni, populaţie de neam mongolic, călăreţi iscusiţi care, în secolele IV-V, au ajuns până în Apusul Europei, aducând cu ei teroarea.
 
Obiceiul deformării craniului ca semn al distincţiei în comunitate a fost adus în spaţiul carpato-danubian, în perioada migraţiilor, de către triburile pornite din Asia. Dovada o reprezintă craniul de femeie descoperit în judeţul Buzău, cu cinci decenii în urmă, peste care era aşezată o diademă specifică hunilor.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: