Femeia care l-a cuminţit definitiv pe „canalia” Caragiale. Afemeiat renumit, care i-a suflat-o şi pe Veronica Micle lui Eminescu, a fost sedus de o tânără bogată

Femeia care l-a cuminţit definitiv pe „canalia” Caragiale. Afemeiat renumit, care i-a suflat-o şi pe Veronica Micle lui Eminescu, a fost sedus de o tânără bogată

Ion Luca Caragiale

Alexandrina Burelly este numele celei care avea să-i dea echilibrul în viaţă marelui dramaturg român I.L. Caragiale. Frumoasă, zveltă, blândă şi devotată. Aşa era descrisă de contemporani cea care avea să-i stea alături autorului ”Scrisorii pierdute”, timp de 23 de ani, până la moartea scriitorului.

Ştiri pe aceeaşi temă

După relaţia trecătoare cu Maria Constantinescu, începută în 1884, în urma căreia a rezultat primul său copil, Mateiu, Ion Luca Caragiale avea să îşi găsească echilibrul în viaţa personală prin relaţia de iubire şi, ulterior, mariajul cu frumoasa Alexandrina Burelly, fata unui arhitect de origine italiană.
 
Doamna Caragiale i-a oferit scriitorului un copil, încă din anul căsătoriei, iar pe al doilea, în anul următor. Au fost două fete, Ioana şi Agatha, care au murit, însă, în primii ani de viaţă. Au urmat Luca Ion, născut în 1893, devenit scriitor, şi Ecaterina, care a venit pe lume în 1894. Copiii au fost simbolul unei căsnicii fericite, de care marele scriitor a avut parte până în ultima clipă de viaţă.

Cum s-au cunoscut Cragiale şi Burelly

Capitolul din viaţa marelui scriitor care vorbeşte despre începutul idilei cu soţia sa pare a fi subiectul unui roman de dragoste. De aceea, au fost destui contemporani, colegi din breasla scriitorilor, prieteni de familie, care au ţinut să relateze, în note proprii, povestea întâlnirii lui Caragiale cu Alexandrina Burelly. 
Momentul romantic s-a întâmplat în perioada în care dramaturgul, în vârstă de 36 de ani, era director al Teatrului Naţional. Primele clipe ale idilei s-au consumat, mai precis, în ziua în care la Bucureşti era programat un spectacol al faimoasei actriţe franceze Sarah Bernard.
 
”A venit la Teatrul Naţional, însoţită de câteva prietene, să asiste la o reprezentaţie cu Sarah Bernard. Nu mai erau bilete la casă. În timp ce stăruiau pe lângă Alexandru Brăiloiu, secretarul, directorul general al teatrului, Caragiale a ascultat surâzând doleanţele domnişoarelor de a fi îngăduite măcar la galerie, şi le-a făcut plăcerea. Doamna Caragiale îşi aminteşte ca şi cum ar fi eri, cum Caragiale a luat-o de braţ, ca pe o veche cunoştinţă, ca să-i ajute să urce scările. Aici se intercalează o altă plăcută amintire a ilustrei văduve. Zărind pe o doamnă bătrână, care urca cu anevoe treptele spre galerie, Caragiale şi-a lăsat tânăra parteneră de 19 ani şi a oferit braţul venerabilei persoane”, relata scriitorul Şerban Cioculescu în articol intitulat ”De vorbă cu d-na Alexandrina I.L. Caragiale”, apărut în ”Universul literar” din iunie 1938.
 
 
Pe durata spectacolului, Caragiale (denumit ”Canalie” de amicul său bun, Mihai Eminescu, după ce i-ar fi furat-o, pentru scurt timp, pe Veronica Micle) ar fi avut ochi numai pentru frumoasa domnişoară pe care tocmai o ajutase să intre în sala de spectacole. Despre acest aspect, tot Şerban Cioculescu făcea referire în volumul ”Viaţa lui I.L. Caragiale”.
 
”Împrejurările au fost romanţioase. Directorul general, făcând revizia la galerie, ar fi condus un grup de domnişoare care nu mai găsiseră locuri la stal. Prevenitor, ar fi ajutat, totodată, unei doamne bătrâne, să urce scările şi i-ar fi făcut loc printre tinerimea universitară, înghesuită şi zgomotoasă. Băieţii făceau - zice-se - haz, întrebându-se dacă domnul director s-a ostenit pentru domnişoara sau pentru persoana bătrână. În timpul reprezentaţiei, câte un spectator, ca N. Petrescu, membru în comitetul dramatic au remarcat că domnul director general priveşte cu binoclul mai mult către galerie decât pe scenă”, scria Cioculescu.
 
Caragiale s-a îndrăgostit imediat de fata frumoasă şi zveltă, despre care a aflat ulterior că este fiica arhitectului Gaetano Burelly. A mers a doua zi, de dimineaţă, la casa acestuia şi, fără ezitare, l-a întrebat direct: Mi-o dai, tată socrule?

A  urmat o căsnicie fericită

Alexandrina Burelly era o femeie rafinată, care atrăgea numai laude din partea cunoscuţilor. ”Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o supremă distincţie, era nepoata castelanei Parepa”, scria Cincinat Pavelescu. Didina, aşa cum îi spunea Caragiale, a fost o soţie devotată, calitate remarcată de apropiaţii familiei Caragiale. ”Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi, privindu-şi frumoasa familie”, nota marea pianistă Cella Delavrancea. Alexandrina îşi numea soţul, în scrisorile către prieteni, ”maestrul nostru drag”, iar lui i se adresa cu Jean.
 
O mostră din viaţa cuplului Ion Luca şi Alexandrina Caragiale ne-a evocat-o chiar fiica celor doi, Ecaterina Logadi, în ”Din amintirile mele despre tata”, apărută în 1972.
”Mama era foarte gospodină şi-şi îmogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturise scuzându-se: Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune şi nu ştii ce farfurii  frumoase cu dungi roz am luat pe ele. Dacă tata era bine dispus, totul se sfârşea cu glume şi râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuţia se transforma în adevărată tragedie, exact ca în nuvelă”, scria Ecaterina Logadi.
I.L. Caragiale şi Alexandrina Burelly s-au căsătorit la Bucureşti, la începutul lui 1889, an în care dramaturgul era la apogeul carierei sale. Actul de căsătorie al celor doi a fost semnat de primarul Pache Protopopescu.
 
”Ianuarie, ziua şapte, la ora unu şi jumătate p.m. Ioan Luca Caragiale născut în comuna Mărgineni, judeţul Prahova, domiciliat în Bucureşti, str. Victoriei, fiu al D-lui Luca Caragiale de profesie avocat, domiciliat în Ploieşti, şi al D-nei Ecaterina Caragiale, domiciliată în Bucureşti. D-ra Alexandrina G. Burelly jună de rel. ort. De vârstă de ani 23 de prof. menajeră născută în Bucureşti str. Pitar Moşu fiică a D-lui Gaetano Burelly şi a D-nei Agata Burelly - Bucureşti Pitar Moşu care fiind faţă au consimţit la această căsătorie (...). Declaraţiunea celor patru martori prezenţi la celebrarea căsătoriei civile din care se constată că viitorii soţi nu sunt rude între d-lor etc. .s.s. Primar Emanuel Protopopescu Pache, martori Ciru Economu 42 ani, magistrat, Aug. Demetriescu 41 ani, profesor, Ed. Wachmann 50 ani, profesor, G. Mihuleţ 40 ani, avocat”, se arată în transcrierea certificatului, pe care Şerban Cioculescu a publicat-o în ”Viaţa lui I.L. Caragiale”.
 
Porivit documentului, aflat în Arhivele Naţionale, unul dintre martori a fost Eduard Wachmann (1836 - 1908), compozitor, profesor, dirijor, unul dintre fondatorii vieţii muzicale din ţara noastră. Între 1864 - 1903 a fost profesor de pian şi armonie la Conservatorul din Bucureşti. A şi condus această instituţie între anii 1869 şi 1903.
 
Cum de venea ca martor un muzician de talia lui Wachmann la căsătoria lui Caragiale?”, se întreabă publicistul buzoian Nicolae Peneş, autorul cărţii ”Caragiale, comersant la Buzău”. Tot el emite mai multe variante de răspuns. ”Prima: că acesta îl preţuia pe Caragiale pentru cunoştinţele sale muzicale deosebite (să ne amintim ce spune Cella Delavrancea despre cultura şi sensibilitatea muzicală a acestuia). A doua: Caragiale era deja realizatorul unei opere remarcabile şi, totodată, ocupa postul de Director general al Teatrului Naşional! Deci, este de la sine înţeles că era firesc ca dramaturgul să fi apelat la bătrânul profesor să-i fie martor la celebrarea căsătoriei. De ce nu, şi a treia variantă: poziţia de frunte a lui Gaetano Burelly, tatăl miresei, în protipendada Bucureştilor”, notează Nicolae Peneş în cartea sa.

 
Prin căsătoria cu Alexandrina Burelly, fiica arhirtectului Gaetano Burelly, eveniment petrecut în ianuarie 1889, Caragiale se apropia un pas de Buzău. 
”Socrul se însurase cu Agatha, fiica lui Ion şi Elena Floru, care primise ca dotă o moşie din judeţul Buzău, comuna Cătina, lăsând-o zestre copiilor. Scriitorul va fi deci coproprietar în judeţul Buzău până la 4 noiembrie 1898, când Alexandrina Caragiale, în acord cu sora ei Eugenia T. Duţescu, făcea act de vânzare-cumpărare a moşiei părinteşti de la Cepturaşi, în comuna Cătina, judeţul Buzău, rămasă moştenire prin decesul tatălui lor către sora lor Ecaterina, nemăritată înză”, scrie publicistul buzoian Emil Niculescu.

Cine a fost socrul lui I.L. Caragiale?

Antonio Gaetano Burelli a deţinut calitatea de arhitect şi inginer al oraşului Bucureşti, între anii 1853, 1856 şi 1858, perioadă în care a coordonat reparaţiile la clădirea gimnaziului Sf. Sava. În mai 1876, apărea, ca Burelly, în catastifele cu membrii Socieatăţii de Arhitecţi şi Ingineri.
 
Despre originile sale, chiar Alexandrina i-a făcut câteva mărturisiri scriitorului Şerban Cioculescu, autorul unui interviu publicat în 1938. ”Bunicul meu era florentin, un De castro. Era căsătorit cu o rusoaică şi s-a refugiat, în timpul sbuciumelor din peninsula neunificată, la Constantinopol. O parte din fraţii şi surorile lui au trecut în Rusia şi s-au aliat cu familiile mari de acolo. Tatăl meu, Gaetanu Burelli , a stat aproape 25 de ani în Franţa, unde a urmat şcoala de Belle-Arte şi arhitectura, luând diploma de argint ca laureat. A fost adus în ţară de generalul Florescu şi de principele Bibescu, după ce fusese un timp secretarul lui Lamartine, poate chiar în timpul Revoluţiei de la 1848. Aici la noi a fost efor şi restaurator de monumente. S-a căsătorit cu o domnişoară Fălcoianu. A murit la adânci bătrâneţi, în 1896. Îl vizitam, dimpreună cu soţul meu, la moşia sa, de lângă Pătârlagele”, i-a spus Alexandrina interlocutorului ei.
 
Citeşte şi:
 
 
O româncă de viţă nobilă, Elena-Constance Rosetti-Solescu, a marcat viaţa şi cariera unuia dintre cele mai însemnate personaje ale celui de-Al Doilea Război Mondial, feldmareşalul Friedrich Paulus. A fost comandantul Armatei a VI-a germane care a asediat Stalingradul, apoi a capitulat în faţa armatei roşii, moment de cotitură al ultimei mari conflagraţii mondiale.
 
 
În viaţa marelui dramaturg român I.L. Caragiale, Buzăul coincide cu un episod mai puţin fast al existenţei, care arată condiţia materială modestă a marelui dramaturg. Nenea Iancu a administrat timp de un an restaurantul Gării Buzău, însă nu a scos niciun profit, ba şi-a dus afacerea în pagubă.
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: