Ritualuri de înmormântare ciudate încă practicate în România. De ce, în Maramureş, i se face nuntă mortului înainte de înhumare

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Misterul care învăluie trecerea în nefiinţă i-a determinat pe oameni, din cele mai vechi timpuri, să-şi „acopere“ neştiinţa cu credinţe, ritualuri sau obiceiuri dintre cele mai ciudate, iar multe dintre acestea încă se mai păstrează. Maramureşul este unul din puţinele locuri unde obiceiurile şi credinţele populare s-au păstrat într-o formă aproape nealterată.

Dacă vorbim despre credinţe, obiceiuri şi ritualuri, Maramureşul este cel mai potrivit pentru a le localiza fizic. Pamfil Bilţiu, un cunoscut etnolog care a publicat mai multe studii folclorice din Maramureş, spune în cartea sa ”Studii de etnologie românească” din 2012 că o serie de aspecte precum obiceiurile agrare, cele de înmormântare, cele legate de naştere pot fi studiate şi din perspectivă istorică.

Îngroparea defunctului cu uneltele lângă el, obicei străvechi

”Ceremonialul funebru a conservat până astăzi o serie de ritualuri care, raportate la cercetările arheologice, ne întâresc convingerea că nu pot fi rupte de cultura şi mitologia strămoşilor. Capătă importanţă pe aceast linie, mai întâi, înmormântarea defunctului cu uneltele de care s-a slujit în timpul vieţii”, spune etnologul în cartea sa.

Cercetările etnologice făcute în câteva sate din zona Văii Someşului arată că respectarea ritului îngropării defunctului cu uneltele pe care le-a folosit în timpul vieţii era important în special când era vorba de meseriaşi.

”Acestora li se punea în sicriu foarfecele, dacă au fost croitori, ciocanul, dacă au fost fierari sau cizmari, sau securea, pentru «lemnar»”, mai arată Pamfil Bilţiu. De asemenea, mai arată etnologul, înmormântarea cu unelte este de largă răspândire în folcorul nostru, la ciobani, spre exemplu, punându-se fluierul în sicriu alături de defunct. ”Ne aminteşte de motivul ultimei dorinţe a ciobanului miortic, de a fi înhumat cu acest instrument ciobănesc de cântat”, mai arată el.

Despre acest ritual funerar, menţionează el, Simion Florea Marian spune în volumul ”Înmormântarea la români” că nu este specific doar Maramureşului, ci este atestat în mai multe regiuni ale ţării, dar şi în folclorul altor popoare.

”Se pare că cea mai veche referinţă pe care o avem ne-o furnizează Homer în Odiseea, în care umbra lui Elphenor îi cerea lui Ulisse în infern să-i facă datina de înmormântare, construindu-i un mormânt la marginea mării şi împlântându-i vâsla în cap, semn al îndeletnicirii sale, ceea ce Ulisse îi îndeplineşte, când ajunge în patria de baştină a fostului său ortac”, mai menţionează Pamfil Bilţiu.

Înmormântarea, mai arată etnologul, este edificatoare, mai întâi, în privinţa credinţei în continuarea vieţii după moarte. ”Aşa cum arată Dumitru Caracostea, niciodată omul nu s-a împăcat cu ideea că existenţa lui se mărgineşte la scurta limită a câtora decenii. Cercetările, arată el, ne arată că generaţiile au privit moartea ca o dăinuire de dincolo de hotarele vieţii. Strămoşii noştri credeau că nu dispar după moarte, ci îşi continuă viaţa în cer”.

Un vas de lut spart de sicriul mortului

În ritualrile de înmormântare la români este larg răspândită şi spargerea ritualică a unui vas de lut, de sicriul celui dispărut. Acest lucru se face la scoaterea sicriului din casă. ”Datina a fost atestată la români pe un spaţiu întins ce cuprinde Transilvania, Muntenia şi unele zone din Moldova (...). Consderăm că ritul spargerii ritualice a vasului la scoaterea mortului este o continuare a celui strămoşilor, dacă avem în vedere că vasul este de ceramică, iar la baza lui stau credinţele în magia cioburilor aducătoare de noroc, vie şi astăzi în folclorul nostru”.

Potrivit aceluiaşi autor, obiceiul incinerării mortului apare abia pe la ”mijlocul, spre sfârşitul primei vârste a fierului”. La fel ca şi înhumaţia, care se practica până atunci, ambele forme au legătură cu credinţa în viaţa dincolo de moarte, doar că una dintre ele consideră că viaţa continuă cu trup cu tot, în timp ce în cazul incinerării trupului celui decedat, credinţa era că omul se ridică spre cer prin fum şi cenuşă. De altfel, mai arată el, focul este prezent la toate popoarele şi simbolizează viaţa, puterea regeneratoare şi purificarea.

Nunta mortului, obicei de înmormântare a persoanelor tinere, necăsătorite

O altă practică rituală se referă la decesul unei persoane necăsătorite şi a fost subiect de analiză pentru socilologul american Gail Kligman, care a făcut mai multe studii şi cercetări în domeniul sociologiei, antropologiei şi culturii în România, în special în Maramureş. În volumul ”Nunta mortului” este analizat tocmai acest obicei, ca la înmormântarea unei persoane necăsătorite să-i fie organizată o nuntă simbolică. Credinţa este că trebuie îndeplinită această etapă a vieţii, căsătoria, pentru ca persoana decedată să poată pleca împăcată. ”Dacă sufletul nu este satisfăcut, el nu-şi găseşte odihna şi rămâne o ameninţare pentru societate”, arată autorul, făcând trimitere la credinţele populare conform cărora o persoană decedată neîmpăcată se va transforma în strigoi. Conform obiceiului, mortul este căsătorit simbolic, după care este înmormântat.

”Nunta mortului diferă de funeraliile obişnuite prin elaborarea asociaţiei dintre moarte şi căsătorie, asociaţie care îşi găseşte o formă metaforică”, arată autorul. Mortul este îmbrăcat în costum de nuntă, iar mireasa în rochie albă.

Baia Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite