Scriitoarele cu origini româneşti care au cucerit Parisul în secolele trecute

Scriitoarele cu origini româneşti care au cucerit Parisul în secolele trecute

Anna de Noailles, Elena Văcărescu şi Martha Bibescu (sursă foto : wikipedia)

Elena Văcărescu, Martha Bibescu şi Anna de Noailles au fost femeile cu origini româneşti care au cucerit Franţa, în secolul trecut. Cele trei mari doamne au fost scriitoare, poete şi ambasadoare neoficiale ale ţării de origine. Au fost verişoare şi au ajuns în capitala Franţei în conjuncturi diferite. Au cunoscut succesul şi au scris istorie în literatura franceză. Meritele lor au fost recunoscute şi în ţară, fiind alese membre ale Academiei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Elena Văcărescu a publicat în limba franceză şase volume de versuri şi a fost o prezenţă activă şi apreciată în lumea culturală a Parisului. A scris proză, piese de teatru, poezii şi a făcut traduceri. Dincolo de activitatea literară remarcabilă, a fost un adevărat ambasador pentru România, militând pentru câştigarea Independenţei de stat şi pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Calea Elenei Văcărescu către succesul parizian a fost presărată cu lacrimi. Lacrimile femeii alungată din ţară şi de lângă iubit. În spatele succesului marii doamne la Paris stă trista povestea de dragoste pe care aceasta a trăit-o cu principele Ferdinand.
 
Amor interzis cu regele Ferdinand
 
Într-o altă epocă, Elena Văcărescu ar fi putut fi soţia regelui Ferdinand şi regina României. Timpurile şi legile s-au opus însă iubirii dintre Ferdinand şi Elena. Primul s-a căsătorit aşa cum i-a dictat rangul, iar Elena a ajuns în exil rămânând pentru tot restul vieţii femeia unui singur bărbat.
 
Tânăra cultivată şi şcolită la Paris, locul în care a publicat în 1886 primul volum de poezii - ”Chants d’Aurore”, pentru care primeşte un premiu din partea Academiei Franceze, era în 1888 domnişoara favorită de onoare a reginei Elisabeta, poeta Carmen Sylva. Regina Elisabeta a regăsit în Elena Văcărescu fiica pe care şi-o dorise. Singurul copil pe care îl avusese Elisabeta fusese o fiică, care murise la numai 4 ani. Elisabeta şi regele Carol nu au mai avut copii niciodată şi, în lipsa urmaşilor, se stabilise deja că viitorul rege va fi nepotul Ferdinand care fusese adus la curtea regală şi pregătit pentru a urca pe tron.
 
Sub ochii reginei Elisabeta, între domnişoara sa de onoare preferată, Elena Văcărescu, şi principele Ferdinand s-a înfiripat o frumoasă prietenie. Elena Văcărescu a fost cea care l-a iniţiat pe principe în literatura românească şi i-a insuflat dragostea pentru poezie. Sub ochii reginei, prietenia celor doi s-a transformat în idilă. Viitorul rege al României, Ferdinand, „mic de statură, cu urechi clăpăuge, crăcănat şi foarte timid”, o cucereşte pe frumoasa Elena. 
 
 
Exil
 
Când idila a ajuns la urechile lui Carol, regele n-a respins, iniţial, ideea unei căsătorii între cei doi. Avocatul apărării celor doi amorezi a fost regina Elisabeta care a încercat să-l convină pe rege că o căsătorie făcută între un Hohenzollern şi o româncă va lega şi mai strâns dinastia de poporul român. ”Rasa puţin degenerată a Hohenzollernilor, fiindcă e veche, regenerată cu un vlăstar dintr-o rasă mai tânără şi mai viguroasă va da urmaşi plini de viaţă dinastiei”, i-ar fi spus Elisabeta regelui Carol, după cum notează C. Baclabaşa.
 
Carol a fost ”ameninţat” de miniştrii că locul pe tron va fi luat de fratele lui, Wilhem, dacă Ferdinand îşi va uni destinul cu Elena Văcărescu. În aceste condiţii, Carol a făcut tot posibilul să-l împiedice pe Ferdinand să se însoare cu aleasa inimi.
 
”Călăii”, aşa cum îi numea Elena Văcărescu pe miniştii care deliberau căsătoria regală, l-au pus pe Ferdinand să aleagă: tronul României sau Elena Văcărescu. Iar Ferdinand a ales să fie rege. Elena Văcărescu a plecat la Paris, după ce Ferdinand a ales tronul, în defavoarea iubirii lor. Nu există mărturii că între cei doi a existat o corespondenţă. Se ştie că s-au revăzut o singură dată, ani mai târziu, când Ferdinand era rege, în 1926. Aflat într-o vizită în Franţa, împreună cu soţia sa, regina Maria, Ferdinand a dorit să o vadă pe Elena Văcărescu, cea care i-ar fi putut fi regină. Întâlnirea a avut loc la hotelul Ritz din Paris. Un an mai târziu, în 1927, Ferdinand s-a stins din viaţă. Elena Văcărescu a rămas toată viaţa femeia principelui pe care l-a iubit în tinereţe.
 
Nu s-a căsătorit niciodată şi memoriile ei nu amintesc altă poveste de dragoste. Şi-a dedicat viaţa literaturii şi a fost un ambasador al poporului român. A rămas în Franţa până la finalul vieţii. Despre ţara care a adopat-o scria: „Pentru mine Franţa rămâne ţara care a primit solia mea românească, ţara care, înţelegându-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu o generozitate pe care renunţ să o descriu în culori ditirambice”. În 1919 a fost numită de către regele României  secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Câtă vreme a făcut parte din lumea literară pariziană a militat pentru valorile literare româneşti. Ea a fost cea care a tradus şi a publicat în revistele din Franţa poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga.
 
Avem, acolo, în capitala Franţei, o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care [...] îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc [...]. O asemenea personalitate onorează două literaturi”, scria despre Elena Văcărescu, Camil Petrescu.
Succes la Paris
 
În 1925 a fost primită în rândurile Academiei Române. Franţa a recompensat-o, în 1927, cu Legiunea de Onoare. Elena Văcărescu a deschis la Paris, în propriul ei apartament, un salon literar fondat împreună cu Nicolae Iorga Dimitrie Gusti şi Octavian Goga. Salonul său literar era frecventat de personalităţi precum Victor Hugo sau Marcel Proust, care i-au apreciat scrierile.

 
În 1927, a înfiinţat  „Biblioteca universală pentru sprijinirea traducerilor”. După al doilea război mondial a fost numită consilier cultural pe lângă Ambasada României. A murit la vârsta de 83 de ani, pe 17 februarie 1947, la Paris, lăsând prin testament Academiei Române o mare parte din averea Văcăreştilor. În testament şi-a trecut şi gândurile de dragoste pentru patrie: „Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutând să strâng raporturile dintre Franţa şi România. Franţa, care a fost pentru mine a doua patrie şi unde din fericire numele meu este şi va rămâne simbolul celor două popoare pe care le slăvesc”. La 12 ani de la moarte, în 1959, osemintele i-au fost aduse în ţară, fiind înhumate în cimitirul Bellu. 
 
Prinţesa de la Mogoşoaia, amfitrioană a culturii
 
Scriitoare, om politic şi important diplomat, Martha Bibescu a fost una dintre cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene din perioada interbelică. A cucerit şi ea Parisul, pe care l-a ales ca loc de refugiu, după ce a fost exilată din patria mamă. Devenită prinţesă la 16 ani, în urma căsătoriei cu prinţul Bibescu, Martha a reprezentat în perioada interbelică una dintre cele mai interesante figuri feminine din protipendada bucureştiului.
 
Dincolo de agitata viaţă de familie, de căsnicia nefericită cu prinţul Bibescu şi de lungul şir de relaţii amoroase controversate, Martha Bibescu a fost o promotoare a culturii româneşti. Şi-a transformat palatul de la Mogoşoaia în cel mai frecventat loc al vremii. Prinţesa a reuşit să adune la Mogoşoaia toată protipendada interbelică într-un decor de vis. Aici se făcea marea politică a ţării, aici se comentau ultimele apariţii literare şi tot aici se prezentau ultimele opere.  

 
Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle, regele Alfons al XIII-lea al Spaniei sunt doar câteva dintre personalităţile vremii care au trecut pragul palatului prinţesei. Obişnuiţi ai celui mai cunoscut loc de socializare din Bucureştiul interbelic au fost regii Carol şi Ferdinand, Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru sau Nicolae Iorga.
 
„În caracterul omului stă scris destinul lui. Martha îşi pusese în gând să se ridice cât de sus şi să izbândească. Aşa a şi făcut. Încetul cu încetul, aducând în jurul ei persoane de talent şi de mare renume. Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social. Primeşte persoane regale, diplomaţi, oameni politici, artişti, scriitori, savanţi şi aristocraţi. Călătoreşte în multe ţări şi musafirii ei sunt întotdeauna dintre cei mai aleşi şi cu vază. Martha a ajuns una dintre cele mai vestite şi preţuite scriitoare, o scriitoare apreciată de criticii cei mai critici. Cunoştinţa limbii franceze e la ea desăvârşită, stilul ei e de o migăloasă şi minunată dibăcie, descrierile bogate şi pline de poezie“, o descria Regina Maria în „Povestea vieţii mele“.
 
Martha Bibescu s-a bucurat de prietenia şi de aprecierea unor nume mari ale culturii europene şi lumii politici internaţionale. „Sunteţi nu numai un splendid scriitor, prinţesă, dar şi un sculptor al cuvintelor, un muzician, un sipet plin cu parfumuri, un poet”, o lăuda Marcel Proust pe Martha Bibescu. Relaţia de prietenie a celor doi a constituit subiectul unui volum numit „La bal cu Marcel Proust”. Reiner Maria Rilke, Paul Claudel, Jean Cocteau au admirat-o la rândul lor pe prinţesa româncă. Martha Bibescu a fost, mai bine de o jumătate de secol, una dintre cele mai bune prietene ale lui Winston Churchill.
 
Prinţesa a părăsit Mogoşoaia după venirea comuniştilor la putere şi numai după ce s-a asigurat că locul pe care l-a iubit atât de mult va fi trecut pe lista monumentelor istorice. „Mă simt ciudat de detaşată, liberă şi puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ ameninţat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile şi pădurile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor care sunt legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii şi munţii mei nu mă vor părăsi niciodată“, scria Martha Bibescu în însemnările ei despre momentul plecării din România.

Exilată la Paris
 
A părăsit ţara în septembrie 1945, plecând iniţial în Anglia şi mai apoi în Franţa, unde s-a stabilit într-un apartament din hotelul Ritz. Fiica şi ginerele ei au rămas prizonierii comuniştilor în următorii ani. Prinţesa reuşeşte să-şi revadă fiica în 1956, după şapte ani de încercări eşuate de a o scoate din ţară.
 
Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărţi, cele mai multe fiind publicate în Franţa. O parte dintre volumele scrise de prinţesa româncă au fost semnate cu pseudonimul Lucille Decaux. A scris o serie de cărţi de inspiraţie autobiografică precum „Vieţile anterioare” şi „Nimfa Europa” şi o serie de biografii ale unor personalităţi din istoria Franţei. Opera sa mai cuprinde versuri, însemnări de călătorie, eseuri şi jurnale.
 
Mărturii ale vieţii fascinante a celei mai mari personalităţi feminine româneşti din perioada interbelică au rămas cele 65 de volume de jurnal, scrise chiar de ea între anii 1908 şi 1973. În 1954, Academia Franceză i-a conferit Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă. În 1955 a fost aleasă membră a Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză.
 
„Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei“
 
 
Ultimii ani din viaţă ai fascinantei Martha Bibescu n-au fost lipsiţi de bârfe amoroase. Cea mai discutată relaţie a fost cea pe care prinţesa din România se pare că ar fi avut-o cu Charles de Gaulle. Preşedintele francez este cel care i-a scris Marthei Bibescu: „Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei“. Charles de Gaulle a fost ultimul mare prieten al Marthei Bibescu, alături de care prinţesa a participat la reuniuni oficiale de la Palatul Élysée. În 1963, prinţesa a devenit consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească.

 
La moartea lui de Gaulle, prinţesa a notat în jurnal: „Mă doare. Umbra gigantică sub care îmi plăcea atât de mult să mă adăpostesc nu mai există“. În 1962, a primit de la francezi Legiunea de Onoare, o distincţie pe care, se spune, că ar fi aşteptat-o vreme de 30 de ani, ca recunoaştere a meritelor sale literare. La Paris a fost vreme de ani buni imaginea casei Dior, care a creat pentru aristocrata româncă toalete speciale.
 
La data de 28 noiembrie 1973, Martha Bibescu a suferit un atac de cord şi s-a stins din viaţă. Avea 87 de ani. Prinţesa încă mai lucra la cartea „Nimfa Europei“, o lucrare în care trecuse în revistă marile personalităţi cunoscute de-a lungul vieţii. Pe mormântul ei din cimitirul Père Lachaise din Paris a cerut să i se scrie :„Marthe Bibesco, ecrivain français“ .
 
Contesa Anna de Noilles, poetă de succes în Franţa, a avut origini româneşti
 
Numele de Anna de Noailles este un nume cu rezonanţă în lumea literară din Franţa. Contesa Anna de Noailles a fost o figură aparte şi o poetă strălucită a perioadei interbelice din Franţa. Originile ei au fost româneşti, deşi nu a călcat niciodată prin România şi a nu a scris niciun rând în limba română.
 
Ana Brâncoveanu, membră a marii familii de boieri Brâncoveanu, s-a născut la Paris pe 15 noiembrie 1976, fiind fiica lui Grigore Brâncoveanu şi a Ralucări Musuruş, de origine greacă. A avut parte de o educaţie aleasă şi la doar 13 ani şi-a publicat primele versuri. Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles în anul 1897, devenind, astfel, contesa de de Noailles. Aristocrata pe jumătate româncă a ajuns celebră în lumea literară pariziană după primele publicări de poezii. 
 
Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar primul volum de poezii intitulat „Le Cœur innombrable” a apărut în 1901. Recenziile au fost favorabile, volumul fiind catalogat drept unul de mare succes. A fost aleasă membră a Academiei Belgiei. A devenit apoi membră a Academiei Franceze. Din partea prestigioasei instituţii a primit chiar marele premiu pentru literatură. Francezii au ales-o prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Fascinanta poetă cu origini româneşti a vrăjit cu talentul şi personalitatea ei nume mari ale epocii. A fost admirată de Jean Cocteau şi i-a fost prezentată lui Pierre Loti. Casa sa a devenit, după debutul de succes, cel mai mare salon literar din Paris. În salonul contesei se întâlneau nume mari ale literaturii franceze precum Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette sau Paul Valéry.

 
S-a bucurat de apreciere din partea societăţii franceze şi a lumii iterare din perioada numită Belle Epoque. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus: ”Madam', în Franţa sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne şi dumneavostră”.
 
Prietenă cu Marcel Proust
 
Contesa a avut o frumoasă prietenie cu scriitorul francez Marcel Proust, între cei doi existând de-a lungul vremii o corespondenţa periodică, care a fost publicată mai târziu. „Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă - scumpă unei întregi mulţimi, faima - fără duşmani, triumful - neprihănit!", spunea contesa despre scriitor.
 
 „Cel mai mare poet francez care era dinspre partea tatălui o româncă”
 
Faima Annei de Noailles ajuns şi pe meleagurile româneşti. Cel care a pledat pentru recunoaşterea ei ca scriitor a fost cărturarul Nicolae Iorga, cel care a propus-o pentru admitere în Academia Română.
 
„Între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului ... într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta din urmă”, spunea Iorga despre contesa pe jumătate româncă.
 
Despre contesă Iorga a mai spus că era „cel mai mare poet francez care era dinspre partea tatălui o româncă”.
La insistenţele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română.”Doamna Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, din sânul Bibeştilor, este considerată astăzi o mare poetă a Franţei. Criticii recunosc în scrisul ei spiritul rasei noastre”, a fost motivaţia lui Iorga pentru admiterea Annei în rândurile membrilor Academiei.
 
Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil” al lui Marcel Proust. Contesa şi-a povestit memoriile în volumul "Cartea vietii mele".
 
Contesa cu origini româneşti a murit la Paris, la vârsta de 57 de ani, în 1933. A fost înmormântată în cimitirul Pere-Lachaise.
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările