Explicaţie

Acesta este cel de-al doilea material dintr-o serie de şase articole pe tema homosexualităţii şi a locului său în societate. O ştim cu toţii, chestiunea este încă dezbătută cu patimă în presa românească, atât activiştii gay, cât şi tradiţionaliştii fiind de multă vreme pe baricade. Ce lipseşte, însă, din punctul meu de vedere, este perspectiva oamenilor obişnuiţi care nu numai că sunt gay, dar mai au şi “îndrăzneala” să trăiască vieţi normale, măcinaţi de aceleaşi griji şi probleme ca şi heterosexualii.

Notă:

Iată un răspuns în două părţi pentru cei care m-au acuzat de lipsă de obiectivitate jurnalistică în comentariile din subsolul primului meu material pe tema familiilor gay: 1) Spaţiul public românesc (presă, literatură, film, etc.) este suprasaturat de poveştile de viaţă ale familiilor heterosexuale. Un material care dă prilejul unor cupluri gay să vorbească despre familiile lor nu va înclina balanţa în favoarea “opticii homosexuale”. Şi 2) Din punct de vedere jurnalistic, un reportaj despre viaţa lui Ixulescu nu are neapărat nevoie de un reportaj-geamăn despre viaţa lui anti-Ixulescu. Ar fi ca şi când fiecare reportaj despre un soldat român care a luptat în Munţii Tatra ar trebui împerecheat cu un reportaj despre un soldat nazist care a luptat în acelaşi loc. Sau fiecare reportaj despre o familie heterosexuală să trebuiască să fie urmat de unul despre o familie gay…

Taţii

Jonathan Lupo are 40 de ani şi predă engleza la Universitatea St. Anselm din New Hampshire. Soţul său, Ken, are 34 de ani şi este de profesie bucătar. Au un copil, Henry, de 3 ani.

Cum s-a făcut adopţia

Ken: Suntem împreună de 12 ani.

Jon: Ne-am căsătorit în 2006 în Northampton [oraş din vestul statului Massachusetts – n.red.] şi am început procedura de adopţie cu o agenţie pentru adopţii din Colorado în 2008. Durează un an până când ţi se aprobă petiţia. Şi-apoi ne-au prezentat unei mame [care intenţiona să-şi dea copilul nenăscut încă spre adopţie – n.red.]. Am ales ceea ce se numeşte o “adopţie deschisă” ceea ce practic înseamnă că mama biologică ne-a ales pe noi. A trebuit să ne creăm un dosar cu informaţii despre viaţa noastră şi despre convingerile noastre în privinţa creşterii copiilor. Ea a avut de ales între mai multe dosare şi ne-a ales pe noi. Era gravidă în luna a treia când ne-am cunoscut. De Halloween [la sfârşitul lunii octombrie – n.red.] în 2010 l-am luat de la maternitate pe fiul nostru şi l-am dus acasă. […]

Am discutat despre copiii încă de la începutul relaţiei noastre. Suntem amândoi foarte strâns legaţi de familiile noastre. Şi ne doream ca această legătură să continue şi în viitor. […]

În cadrul procedurii de adopţie, a trebuit să trecem printr-o consiliere psihologică. A trebuit să explicăm cum intenţionăm să creştem copilul, cum credem că se va schimba relaţia dintre noi doi şi aşa mai departe. Statul Colorado avea cerinţele lui, iar agenţia pentru adopţii mai avea câteva în plus pentru că voiau să se asigure că familiile cu care lucrează sunt cât se poate de bune. […]

Ken: Pe certificatul de naştere suntem trecuţi la rubricile “primul părinte” şi, respectiv, “al doilea părinte”.

Jon: Adopţia s-a făcut la tribunal. Mai întâi am semnat eu pentru adopţie şi 15 secunde mai târziu a semnat şi Ken.

Mediul înconjurător

Ken: Acum e la vârsta [trei ani – n.red.] la care începe să fie conştient de faptul că există diferite tipuri de familii. La daycare vede şi copii care vin cu două mame sau cu doi taţi.

Jon: I-am explicat deja că e adoptat. […] Cei de la daycare-ul la care merge se pricep la de-astea. De Ziua Tatălui ne-au dat la fiecare câte o atenţie şi de Ziua Mamei ne-au făcut o felicitare de primăvară sau aşa ceva. […] Avem o grămadă de cărţi [despre familiile cu părinţi de acelaşi sex]. Mai avem câţiva prieteni care sunt şi ei părinţi gay şi-i întrebăm şi pe ei cum se descurcă. N-am avut până acum probleme în comunitatea în care locuim. Ne-ajută şi faptul că Henry seamănă mult cu noi. Dacă am fi adoptat un copil dintr-o altă ţară, faptul că e adoptat ar fi fost evident pentru unii. La noi nu e cazul.

Ken: Oamenii tind să creadă că suntem fraţi şi că unul dintre noi este tatăl sau că suntem prieteni.

Jon: Da, dar când le-am spus oamenilor [cum stă treaba], au fost surprinşi dar şi foarte drăguţi. Spun “Ah, ce frumos!” sau “Ce norocos e [copilul]!” Reacţiile au fost covârşitor pozitive.

Intervievator: Nu vă e teamă că se va confrunta cu homofobia unora sau că prietenii vor râde de el?

Ken: Da, cred că asta va veni mai încolo. Dar societatea noastră e tot mai tolerantă faţă de toate tipurile diferite de familii. Copiii râd unul de altul din multe motive, iar acesta va fi doar unul dintre ele.

Jon: A ajuns la vârsta la care nu mai pot să-l apăr de toate primejdiile. Poate că se va confrunta cu această problemă, poate că nu. Oricum, am ales să trăim într-o comunitate care are nişte şcoli destul de liberale. Trăim într-un stat în care căsătoria părinţilor lui este recunoscută, iar la televizor pot fi văzute şi cupluri gay. […] Copiii s-ar putea să-i pună câteva întrebări şi s-ar putea să trebuiască să-şi apere familia. Sperăm că vom putea să-l pregătim pentru astfel de situaţii. Asta e tot ceea ce putem face [pentru el].

Rolurile familiale

Intervievator: Ce ştiu doi bărbaţi despre cum se creşte un copil?

Ken: Nimeni nu se naşte ştiind cum să crească copii. Am o mulţime de prietene care au copii şi se simt absolut pierdute şi am şi mulţi prieteni bărbaţi care sunt în aceeaşi situaţie. Societatea asta în care trăim se bazează mult pe femei când vine vorba de creşterea copiilor. Noi n-a trebuit să ne confruntăm [cu astfel de presiuni]. Am putut să negociem unul cu altul în privinţa rolurilor familiale.

Jon: Înainte de a-l primi pe Henry, Ken a hotărât că va sta acasă cu copilul în primul an. Eu predam [la universitate]. Acest aranjament ni s-a părut a fi cel mai potrivit. Dar a trebuit să renegociem [înţelegerea]. Ne credeam feminişti şi liberali. Dar m-am trezit că-l întreb “De ce nu poţi goli maşina de spălat vase? Eşti acasă toată ziua şi copilul doarme tot timpul!” Şi  [Ken] zicea “Dar tu de ce nu poţi să-ţi intri în rolul de părinte de cum ajungi acasă?” Şi eu îi răspundeam “Pentru că muncesc din greu cât e ziua de lungă”. Parcă eram un tată dintr-un film din anii ’50, de-ăla [care urlă] “Unde mi-s papucii de casă?” [Râde] Aşa că ne-am dat seama că trebuie să ne renegociem [responsabilităţile familiale]. […]

Henry are o mulţime de modele feminine în jurul lui. Familia mea locuieşte aproape de noi. Avem şi multe prietene.

Ken: Da, nu duce lipsă de prezenţe feminine în viaţa lui.

Mama biologică

Intervievator: Sunteţi în legătură cu mama biologică a lui Henry?

Jon: Când faci o adopţie deschisă, de obicei se ajunge şi la o înţelegere [în această privinţă]. Există un minimum de contact. Când locuiam în Colorado, ne întâlneam de două ori pe an şi vorbeam la telefon [cu ea]. De când ne-am mutat în alte colţuri ale ţării, vorbim din când în când la telefon şi-i trimitem câte un plic cu poze. Henry e încă foarte mic aşa că nu l-am întrebat “Vrei să vorbeşti la telefon cu mămica ta?” Dar avem poze cu mama lui biologică şi cu tatăl lui biologic. Termenii de adopţie ne permit să hotărâm tipul de contact [pe care îl va avea copilul cu mama biologică]. Sperăm că vom putea păstra legătura cu ea. [Vrem ca] Henry să ştie din cine se trage şi dacă vrea să fie apropiat de ea la moment dat să poată s-o facă.

Intervievator: Ştiţi cumva dacă mama biologică plănuia să-şi dea copilul spre adopţie de la bun început?

Ken: Ea venise în Colorado împreună cu logodnicul ei. Erau destul de tineri. Ea avea 20 de ani la vremea acea, iar logodnicul ei era cu an mai în vârstă decât ea. S-au despărţit şi la două săptămâni după aceea ea a aflat că este însărcinată. Neavând familie sau prieteni în Colorado, s-a dus la o clinică din localitate, iar cei de-acolo i-au spus despre agenţia noastră pentru adopţii. I-a plăcut idea.

Intervievator: V-a spus de ce v-a ales pe voi?

Ken: Cred că a avut mai multe motive. Era o fată mai neconformistă şi binenţeles noi eram diferiţi de toate celelalte cupluri [pe care le-a luat în considerare].

Jon: Cred că i-a plăcut idea că fiul ei nu va fi crescut într-o familie ca a ei.  Şi ne-a mai spus că îi place că noi călătorim mult. Şi că avem relaţii strânse cu familiile noastre. Că [băiatul] va creşte într-o familie mare.

Intervievator: V-aţi gândit la inseminarea artificială?

Jon: Da, am discutat despre asta. Era foarte scumpă [procedura]. Şi am vorbit cu câţiva prieteni care fuseseră adoptaţi şi ni s-a părut că [adopţia] se potriveşte mai mult cu etosul nostru. Acum ne bucurăm că am ales să mergem pe această cale.

Note jurnalistice:

  • Jonathan Lupo mi-a fost coleg de doctorat acum câţiva ani la facultatea de Comunicare din cadrul University of Massachusetts Amherst.
  • Acest interviu a fost scurtat pentru a păstra articolul în limite rezonabile.