„Sunt la fel de cicălitoare ca mama cu partenerul meu!” Cum ne afectează copilăria relaţiile de cuplu

Prima relaţie în care intrăm este cea cu părinţii noştri, iar prima relaţie pe care o observăm este cea a părinţilor noştri. De la ei învăţăm atât cum şi cine să fim, cât şi ce aşteptări au alţii de la noi sau cum să menţinem o relaţie. Din acest motiv, copilăria şi relaţiile de cuplu au în comun un tipar în care deseori ne regăsim datorită familiarităţii.

Învăţarea prin imitare

Copiii învaţă mai uşor din ceea ce fac părinţii decât din ceea ce le spun aceştia că ar fi „bine” pentru ei. Respectiv, deseori părinţi nemulţumiţi de propriile alegeri în viaţă, îşi vor îndruma copiii să procedeze diferit. Astfel, le trasează un drum care nu aparţine celor mici, menit să vindece rănile părinţilor sau să împlinească nevoile acestora.

Dacă ne dorim, cu adevărat, ca ei să aibă o viaţă mai echilibrată, trebuie să fim noi dispuşi să facem schimbări în propria viaţă şi să devenim acel exemplu pentru ei.

De la mame fetele învaţă să fie femei, de la tată ce fel de relaţie să accepte cu un partener. Pentru băieţi, referinţa identitară este tatăl, iar cea relaţională mama. Şi, evident, fete şi băieţi, vor observa relaţia părinţilor învăţând din interacţiunea lor cum arată o relaţie de cuplu.

„Tata a fost infidel, lucru pe care l-am aflat destul de târziu, mama ascunzând acest lucru de noi, pentru a nu ne răni. Pe de-o parte apreciez atitudinea ei de a nu ne băga în mijlocul problemelor lor de cuplu, pe de altă parte nu am înţeles de ce a tolerat acest comportament al tatălui.

Mama a fost independentă financiar şi cu mijloacele necesare să ne crească singură. În plus, era o femeie atrăgătoare care îşi putea oricând reface viaţa. Primele mele relaţii de cuplu mai serioase s-au dovedit a fi cu parteneri infideli şi nu am făcut legătura cu propriul tată decât în cabinetul unui psiholog. Eu nu am rămas în acele relaţii, am făcut, practic, ce mi-aş fi dorit să facă mama, dar tiparul ales de mine era acelaşi…”, povesteşte Diana, 41 de ani.

Copilăria şi relaţiile de cuplu au în comun scenariul familiar, cel pe care, chiar dacă nu ne este sănătos sau benefic, îl repetăm în speranţa de a-i da o altă finalitate.

Mama bună, mama rea

Dacă ne-am gândi la o vârstă din copilăria noastră în care stăm în faţa mamei (de atunci) gândindu-ne în termeni de adjective cum era mama când era o mamă bună, ce am spune? Era iubitoare, grijulie, atentă cu noi? Dar dacă am încerca să ne amintim cum era mama când nu era o mamă bună pentru noi? Poate am avut o mamă critică, exigentă, distantă emoţional?

Dar dacă ne-am gândi la aceleaşi lucruri despre tata, ce am spune? Era protector sau absent? Era atent sau agresiv emoţional? Ne etichetau părinţii? Adunarea acestor informaţii ne ajută să ne înţelegem copilăria şi relaţiile de cuplu din prezent. Practic, el adună ingredientele reţetei pe care o folosim în prezent în alegerea unui partener.

Vom căuta trăsăturile pozitive, vom simţi potenţialul trăsăturilor negative, ne va fi familiar, şi vom încerca să menţinem prezente în relaţie toate ingredientele reţetei. Cum vom face acest lucru? Dacă partenerul nu pune în act comportamentele negative ale părinţilor, sunt şanse mari să le punem noi.

„Am constatat că sunt la fel de critică şi cicălitoare ca mama, iar acest lucru îmi dă un sentiment de vinovăţie, de inadecvare, de toxicitate pentru cei din jur. Am acest comportament atât cu sora mea mai mică, cât şi cu partenerul de cuplu… uneori şi cu prietenii. Simt ca un imbold care mă determină să spun anumite lucruri, să mă enervez uşor şi să ripostez, să critic când ceva nu îmi convine, deşi, ulterior, mă simt extrem de vinovată şi dezamăgită că nu mă pot controla.

Mama era aşa şi toată copilăria mea am suferit din cauza acestor comportamente ale ei. M-am simţit mereu ca un eşec, am suferit că nu sunt mai bună pentru ca mama să mă iubească şi aprecieze. Fac psihoterapie de un an şi pot spune că… mai am astfel de momente, dar mai rare şi reuşesc să controlez mai bine ceea ce spun şi să fiu atentă şi la gândurile din spatele emoţiilor şi comportamentelor mele,” relatează Raluca, 35 de ani.

Capcanele schimbării tiparelor

Dacă descoperim legătura pe care o au copilăria şi relaţiile de cuplu, dacă înţelegem ce nu a funcţionat pentru noi atunci şi ce repetăm în prezent, soluţia nu este niciodată să „facem totul pe dos”. Respectiv, atunci când vom căuta parteneri „total diferiţi” de părinţii noştri, vom rămâne în acelaşi scenariu: fotografia şi negativul ei, chiar dacă au culorile inversate, reprezintă aceeaşi imagine.

Continuarea articolului, aici