Mai mult, anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă în 2014 şi susţinerea  de către Moscova a forţelor separatiste din estul Ucrainei a readus Marea Neagră în atenţia presei internaţionale la acea perioadă, însă riscurile de securitate sunt departe de a dispărea, asta deşi NATO a privit Marea Baltică ca principalul potenţial viitor teatru de escaladare a tensiunilor în relaţia cu Moscova.

Temerile sunt date de faptul că Rusia a transformat Crimeea într-o bază militară gigantică care pune  sub semnul întrebării spaţiul Mării Negre, lucru evidenţiat de altfel şi în noua Strategie Militară a României, acolo unde se menţionează că “principalele riscuri şi ameninţări de natură militară la adresa securităţii naţionale sunt determinate de continuarea consolidării potenţialului militar în vecinătatea României (militarizarea Crimeii şi a bazinului Mării Negre de către Federaţia Rusă), desfăşurarea exerciţiilor militare (în special a celor cu termen scurt de notificare) şi dezvoltarea capabilităţilor ofensive şi defensive pe flancul estic al NATO”.

Video/ CheckMedia: Înarmarea Crimeei ameninţă România

Peste două milioane de oameni au fost nevoiţi să părăsească Crimeea şi regiunile separatist, din 2014 şi până la începutul anului 2020, conform ONU, perioadă în care Rusia a crescut an de an contingentele militare cantonate în peninsula privită ca un portavion al Mării Negre, conferindu-i o capacitate crescută de proiecţie a puterii, concomitent cu demararea unor politici de fidelizare a celor din Crimeea.

Spre exemplu, în decembrie 2014, Federaţia Rusă adoptă conceptul privind  educarea civică şi patriotică a populaţiei din Crimeea, ceea ce presupune cu precădere educarea militară a tinerilor din peninsulă şi formarea acestora în conformitate cu viziunea şi interesele Federaţiei Ruse, prevăzând în mod evident, şi îndoctrinare ideologică ce vizează atât creşterea resentimentelor faţă de Occident cât şi faţă de Ucraina. Cum mulţi dintre aceştia sunt departe de împlinirea majoratului, oficialii ucraineni susţin că astfel de acţiuni ale Rusiei pot fi încadrate drept crime de război în conformitate cu Articolul 8 al Statutului de la Roma. Sigur, tot acest context, în ciuda propagandei şi dezinformării la care este supusă populaţia din Crimeea, are şi un revers al medaliei . Un sondaj realizat în primăvara acestui an arată că locuitorii din Simferopol se opun procesului de militarizare, temându-se chiar de un posibil conflict armat.

Însuşi Antony Blinken, din postura de Secretar de Stat al SUA atrăgea atenţia asupra situaţiei actuale din Crimeea, catalogată nu doar ca o ameninţare regională ci ca pe o provocare privind pacea internatională, prezentând totodată costurile umane suferite de către populaţia locală, asta pentru că, susţine oficialul american “autorităţile de ocupare ruse au demarat o campanie brutală de represiune asupra etnicilor tătari, ucraineni şi membri ai altor minorităţi etnice şi religioase din Crimeea”.

Dar, problemele ce ţin de securitatea umană din Crimeea nu se opresc aici, asta după ce, odată cu anexarea peninsulei, Kievul a  decis, în conformitate cu Convenţia de la Geneva, blocarea Canalului Crimeei de Nord, canal care asigură 85% din consumul cu apă dulce al Crimeei, legând Ucraina continentală de peninsulă. Alimentarea cu apă, inclusiv în mari oraşe precum Simferopol, Ialta sau Bahcisarai, a devenit raţionalizată, locuitorii având acces doar 3 ore dimineaţa şi alte trei ore seara. Criza apei este cauzată nu doar de conflictul ruso-ucrainean ci şi de modul de administrare al Crimeei de către Moscova care a utlizat masiv rezervele de apă în procesul de militarizare, în ciuda nevoilor populaţiei civile.

“Apa din Canalul Crimeei de Nord nu va merge la nevoile populaţiei civile din Crimeea, ci la maşina militară a Rusiei. Rusia trebuie să-şi reducă cumva pierderile economice în urma întreţinerii Crimeei ocupate. Şi ei încearcă să rezolve această problemă pe seama populaţiei ocupate”, a explicat poziţia Kievului, Tamila Taşeva, adjuncta reprezentantului permanent al Preşedintelui Ucrainei în Crimeea.

Scopul strategic al militarizării este acela de a transforma Crimeea într-un avanpost militar al Moscovei, avanpost care să-i ofere un control total al Mării Negre, transformând-o într-un adevărat lac rusesc, încercând să provoace şi descurajeze  NATO concomitent cu creşterea capacităţii de proiecţie a puterii în vecinătatea sa apropiată şi chiar Mediterana de Est. Toate acestea îi permit Rusiei să creeze o zonă de blocare a Crimeei (A2/AD) împotriva oricărei acţiuni realizate de către alţi actori, menţinând totodată presiunea privind un potenţial conflict armat cu Ucraina, mai ales în zona Mării Azov şi a portului Mariopol, dar şi în apropierea graniţei cu România, în regiunea Odesa.

În prezent, în Crimeea sunt cantonaţi peste 32.000 de soldaţi ruşi, susţinuţi de o întragă flotă navală – echipată inclusiv cu rachete de croazieră de tip Kaliber, şi aeriană, în componenţa căreia se regăsesc bombardiere strategice cu rază lungă de acţiune, avione de asalt sau aeronave pentru suport aerian.

Mai mult, sub pretextul deselor exerciţii militare, Rusia blochează marea Azov şi o parte însemnată a Mării Negre, în ciuda normelor de drept internaţional, interzicând astfel navigarea în zonă, şicanând chiar ambarcaţiuni ale statelor riverane, pentru ca în noiembrie 2018 să confişte trei nave ucrainene care se deplasau către Azov.

Tot acest tablou evidenţiază un mediu în care tensiunile de securitate pot escalada, atât timp cât balanţa de putere regională este afectată, întrucât Rusia a reuşit în ultimii ani să desfăşoare în Marea Neagră o capacitate militară care o depăşeşte pe cea însumată a statelor riverane membre NATO, iar neîncrederea va persista cu atât mai mult cu cât aceste capabilităţi se aşteaptă a se dubla în următorii patru ani.