Analiştii vorbesc de Rusia ca de o matrioşkă, acea ”păpuşă minune”, din care ies alte păpuşi mai mici, care seamănă cu ”mama”. O incursiune în timp, arată că Rusia a evoluat, încă de la început, ca o forţă.

Pe drumul ”de la varegi la greci”, adică traseul care lega Marea Baltică de Constantinopol, s-au aşezat slavii. Slavi care au venit în contact cu nordicii, care le-au dat numele de „ruşi”. Multă vreme istoricii sovietici au dezbătut cele două teorii, „normanistă” şi „autohtonistă”. Adică slavii au avut totul, adică poporul şi elita politico-militară sau elita este de sorginte nordică? Un posibil răspuns poate fi dat de izvoare. Din cele două liste de delegaţii ruseşti la Constantinopolul bizatin, în secolul X, marea majoritate a oficialilor aveau nume de sorginte nordică.

Ştim că ruşii s-au creştinat în bloc, trecând Niprul, lăsându-l pe zeul războiului, în favoarea lui Iisus Hristos, cneazul Vladimir (termen nordic, o adaptare a numelui Valdemar) devenind ”cel Sfânt”, după cum şi Igor, din ”Cântec despre oastea lui Igor” este o adaptare după numele nordic Ingvar.

Începuturile europene ale Rusiei sunt legate de oraşul Kiev, leagănul a ceea ce istoricii numesc „Rusia Kieveană”.

Rusia a reuşit să se opună tătarilor, deşi iniţial plătise tribut ”Hoardei de Aur”, o rămăşiţă a defunctului Imperiu Mongol condus de Gingis Han.  Mai târziu, a reuşit să lichideze centrul politic al acestora din Crimeea.

După căderea Constantinopolului, la 1453, Rusia, al cărei centru politic devenise Moscova, şi-a asumat rolul de „a treia Romă”, socotindu-se moştenitoarea de drept a Imperiului Bizantin.

Intrarea Rusiei în marea familie europeană se datorează acţiunilor lui Petru cel Mare, contemporan, între alţii cu Regele Ludovic XIV sau cu Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu.

Cu foarfeca în mână, Petru cel Mare, după câţiva ani de peregrinări în vestul Europei, s-a întors şi a făcut ordine prin veştmintele şi bărbile boierilor pravoslavnici. A întemeiat un alt oraş, Sankt Petersburg, pe Neva, arătând că pentru Rusia, ameninţarea venea dinspre nord. Apoi ar fi spus că ”luăm de la Europa ce ne trebuie apoi îi întoarcem spatele”. Aceste cuvinte, alături de enigmaticul ”testament al lui Petru cel Mare” sunt corolarul politicii externe ruseşti din ultimele trei secole.

Şi românii au fost conştienţi că expansiunea Rusiei este o situaţie geopolitică de care trebuie profitat. A încercat, dar din păcate, total neinspirat, Dimitrie Cantemir, în 1711, acea diplomă de la Luţk, în cazul unui succes al ruşilor şi românilor echivalând cu o anexiune de catifea (printre altele, se prevedea că dacă neamul Cantemireştilor se stingea, Ţarul şi boierii puteau decide pe cine să pună domn n.a.). Atunci ne-a salvat geniul militar al lui Christian al XII-lea Regele Suediei, fugit la Bender (Tighina în Transnistria de azi), pe care Petru îl bătuse la Poltava, în 1709.

Sub ţarul Petru, soţul Ecaterinei cea Mare, Rusia, Austria şi Prusia s-au decis să facă ordine în Europa Centrală. În 1761, trupele ruseşti mărşăluiau pentru prima dată prin Berlinul ”bătrânului Fritz”, cum i se spunea lui Frederic II, regele Prusiei. Doar admiraţia ţarului pentru ”regele filosof” l-a făcut să-şi retragă trupele.

Ecaterina cea Mare, nemţoaică de origine s-a lansat într-o puternică acţiune externă, în urma căreia harta Europei a fost remodelată. Astfel, va dispărea Polonia (împărţită de patru ori între Rusia, Prusia şi Austria), Moldova va pierde Bucovina în favoarea Austriei. Ea a avut ideea de a uni Moldova şi Ţara Românească sub numele de regatul Daciei (evident pregătind astfel anexiunea) şi restaurarea Imperiului Bizantin, proiect prezentat Austriei lui Iosif II sub numele de ”proiectul grecesc” (eşuat prin ieşirea separată a Austriei, în 1791 din războiul ruso-austro-turc).

Ţările Române, între 1768 şi 1812 vor fi teatru de război între austrieci, ruşi şi turci, în 1812, Basarabia intrând sub ocupaţie rusească, în contextul proiectatei campanii a lui Napoleon în Rusia. Atunci Rusia a reuşit, prin dragomanul Moruzi, la Hanul lui Manuc din Bucureşti să intercepteze scrisoarea prin care Napoleon informa Turcia că dorea să atace Rusia. Astfel se explică de ce Rusia a încheiat pace, la Bucureşti, în 1812, rapid „mulţumindu-se” doar cu Basarabia.

Evenimentele anilor 1814-1853 şi prima înfrângere geopolitică a Rusiei

Rusia va încerca să dezmembreze Imperiul Otoman de mai multe ori. În 1814, adică acum 200 de ani, la Odessa, Ioannis Capodistrias, un grec influent, sfetnic al Ţarului Alexandru a pus bazele ”Eteriei” (”Frăţia”), o asociaţie greacă secretă, care urmărea obţinerea independenţei Greciei. În realitate, Rusia dorea să aprindă focul în Balcani, pentru a putea începe confruntarea cu otomanii.

În Ţara Românească şi Moldova, erau de mai mult timp domni fanarioţi, unii dintre ei, precum Constantin Ipsilanti şi fiul său Alexandru Ipsilanti nutrind ambiţii de a deveni domni în Principate cu sprijin rusesc. Ruşii au căutat însă şi oameni ai locului, cum a fost necunoscutul „vătaf de plai” de la Cloşani, Tudor din Vladimirii Gorjului. Comandant al formaţiunilor militare de panduri, voluntari în armata rusă, Tudor Vladimirescu, un patriot şi un bun comandant era oficial ”sudit” rus, adică se afla sub protecţia acestei puteri. Se pare că a redactat ”Cererile norodului românesc”, un prim proiect de constituţie, în casa consulului rus Pini din Bucureşti. Rusia dorea astfel, ca prin acţiunea comună a celor doi, Ipsilanti şi Vladimirescu, să se aprindă scânteia. Lipsa de inspiraţie a lui Ipsilanti, care a demascat public Rusia a făcut ca ţarul, aflat la Laybach, la un congres al Sfintei Alianţe să dezavueze public mişcările. Ce a urmat, ştim. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a avut un succes efemer, el fiind lichidat de Ipsilanti, care şi el  a trebuit să fugă în exil, după înfrângerile de la Drăgăşani şi Secu.

Totuşi, câştigul Revoluţiei a fost abandonarea sistemului fanariot şi trecerea la domni pământeni.

Grecia şi-a câştigat independenţa în 1829, la tratatul de la Adrianopole, pe când pentru Principate începea oficial Protectoratul rusesc, inaugurat de facto, din 1774, după pacea de la Kuciuk Kainardji, când monopoul economic otoman asupra românilor era înlăturat.

Cei cinci ani de ocupaţie militară rusească, din 1829-1834 au fost ani în care Kiseleff, comandantul militar dorea să pregătească anexiunea. A fost dat atunci Regulamentul Organic, o constituţie, care deschidea perspectiva anexiunii Principatelor.

Din 1834 şi până în 1848, Principatele erau sub suzeranitate otomană şi protectorat ţarist.

Rusia a fost „jandarmul Europei”, prin implicarea ei în timpul Revoluţiei de la 1848, salvând Austria de la dezintegrare şi astfel, lăsând ordinea internaţională sigură.

În 1853, Rusia dorea să preia moştenirea ”omului bolnav”, Imperiul Otoman, dar Franţa şi Anglia au înfrânt-o în Crimeea, pacea fiind semnată în 1856, când s-a decis, pe plan european, ca Principatele să se unească pentru a crea un stat tampon în calea expansiunii Ruse. Acum se consemnează o primă înfrângere geopolitică a Rusiei, pierderea sudului Basarabiei (5 000 de km pătraţi) care asigurau ieşirea sa la gurile Dunării.

Ce a condus la cea de-a doua înfrângere geopolitică a Rusiei

Rusia, din dorinţa de a recupera terenul pierdut a fost de acord cu politica autoritară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ba chiar a încercat, după mai mulţi ani de la abdicarea acestuia, să tulbure apele la Bucureşti, să submineze poziţia Prinţului Carol, răspândind texte cu fotografia fiului cel mare al domnitorului, în care se spunea că Rusia i-a impus lui Cuza să facă reforma agrară.

Rusia îşi va lua revanşa două decenii mai târziu, când la Congresul de Pace de la Berlin, în 1878, în urma războiului ruso-turc, la care a participat şi România, chemată în ajutor de Rusia (Războiul de Independenţă), a recunoscut independenţa României, i-a oferit Dobrogea, dar i-a luat sudul Basarabiei. Să mai spunem că ţarul s-a adresat direct locuitorilor României, când a intrat pe teritoriul ţării, ignorând autorităţile statului?

Clasa politică românească a început să aibă puternice sentimente rusofobe, astfel explicându-se aderarea în secret la Tripla Alianţă, deşi Austro-Ungaria avea teritorii româneşti.

Până la răscoala din 1907, începuse pe teritoriul României o acţiune de vânzare de icoane ortodoxe ruseşti în care chipurile sfinţilor erau ale familiei Ţarului. ”Iconarii”, cum au fost numiţi, doreau să obţină de la ţăranii, pentru care Biserica era, de multe ori, singura sursă de cultură, adeziunea pentru Rusia.

Orice acţiune critică la adresa Austro-Ungariei era văzută ca imixtiune a Rusiei. Orice politician din opoziţie care critica lipsa de acţiunea a guvernului faţă de românii din Transilvania, era taxat ca vândut Rusiei. Rusia  a încercat să introducă dezbinare în România, prin acţiunile nihiliştilor şi socialiştilor expulzaţi.

În 1914 însă, ţarul Nicolae II încearcă să atragă România, vizitând Constanţa. Prinţul moştenitor Ferdinand era căsătorit cu principesa Maria, pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică. După ce a început războiul, la doi ani, România intră în război de partea Antantei, deci a Rusiei, care recunoştea dreptul istoric asupra Basarabiei.

Germania, profitând de nemulţumirile socialiştilor, care iniţiaseră o revoluţie, văzând că socialiştii doresc continuarea războiului, îl aduc în secret pe Lenin, din exil (Churchill nota că fusese ascuns într-un vagon de tren sigilat ca ”un bacil al ciumei”), care declanşează la 25 octombrie 1917 contrarevoluţia bolşevică. Scopul era atins, în martie 1918, Rusia făcând pace separată, la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale. Era a doua înfrângere geopolitică a Rusiei, întrucât ea nu a participat la Conferinţele de Pace de la Paris.

Anii premergători prabuşirii URSS - a treia înfrângere geopolitică a Rusiei

Rusia Sovietică (din 1922, URSS) s-a apropiat de Germania, unde, din 1933 venise la putere Adolf Hitler. URSS reuşise să normalizeze relaţiile cu toate statele, inclusiv cu România, dar chestiunea frontierei nu a fost niciodată rezolvată (unirea Basarabiei cu România nu fusese recunoscută oficial de către toate statele, rezolvarea chestiunii fiind lăsată în seama celor două state).

În 1940 însă, după ce în 1939 semnase pactul Ribbentrop -Molotov, cu Germania, URSS, condusă de dictatorul Stalin, după ce ocupase jumătate din Polonia, ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

Atacată de Germania, în 1941, URSS este în defensivă, cu inamicul la 25 de km de Moscova. După Stalingrad însă, în 1943, URSS trece la contraofensivă şi, la 9 mai 1945, trupele sovietice mărşăluiesc prin jumătate din Europa, care devine aservită Moscovei, urmare a conferinţelor interaliate de la Teheran, Ialta, Postdam şi a Conferinţei de la Paris din 10 februarie 1947.

Atunci, comuniştii români, aliaţi cu partidele istorice şi cu şeful armatei, Regele Mihai I l-au arestat pe Ion Antonescu şi au acceptat încheierea armistiţiului, la 12 septembrie 1944. După abdicarea forţată a regelui, a urmat o luptă de poziţii între comuniştii naţionali şi cei aserviţi Moscovei, pentru a deţine puterea, luptă care a continuat şi în perioada cuprinsă între anii 1964, anul „rupturii ideologice de URSS şi al aderării la calea chineză de cosntrucţie a socialismului” şi 1989, anul căderii regimului Ceauşescu.

A urmat apoi Războiul Rece, o confruntare de poziţii sovieto-americană. În 1975, la Helsinki, ruşii au un nou succes diplomatic, obţinând recunoaşterea frontierelor de la finele războiului şi interzicerea dreptului de revizuire a acestora.

Când Coana Europa îşi strângea prin anii 50 copiii, cum îşi adună cloşca puii, Maica Rusia a reuşit să saboteze adoptarea proiectului Comunităţii Europene de Apărare, prin veto-ul Adunării Franceze din 1954 (mai are rost să amintim de cei circa 20 de milioane de comunişti din Franţa acelor ani?).

Astfel, în afara NATO, cooperarea militară în Uniunea Europeană este, vorba lui Caragiale, „sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”.

Ne mai miră de ce URSS a înfiinţat tratatul de la Varşovia abia în 1955 (NATO fusese înfiinţată prin 1949)? Adică dacă URSS a creat CAER în 1949, Occidentul a creat NATO. În anii 50, au apărut Comunităţile Europene, iar în 1955 Pactul de la Varşovia.

”Crizele”din ograda Coanei Europa şi ale Occidentului în general, sunt contemporane cu acelea din ”monolitul Maicii Rusia”: 1954-esecul CEA si criza Suezului vs Revoluţia din Ungaria; Criza scaunului gol -1967 (Franţa în dezacord cu Politica Agricolă Comună), răzbiul din Vietnam vs. Invazia din Cehoslovacia; Give our money back!- avertismentul adresat Coanei Europa de Margareth Tatcher vs acutizarea situaţiei din Afganistan şi din ţările est-europene.

În 1991, după ce în 1989 căzuse Zidul Berlinului, se prăbuşea Uniunea Sovietică, Rusia fiind principala moştenitoare. Era a treia înfrângere geopolitică a Rusiei.

Totuşi, Boris Elţin, după retragere (nu înainte de a fi deschis larg porţile investiţiilor occidentale, corupţiei generalizate a sistemului politic şi energetic rusesc şi apariţiei marilor oligarhi) l-a a dus pe Vladimir Putin. Să fie oare semnul că Vladmir Putin se consideră moştenitorul Sfântului Vladimir? Acesta a reuşit să anihileze opoziţia oligarhilor (cam cum făcuse şi Petru cel Mare cu foarfeca sa celebră), a închis gura presei şi a pus în aplicare ”Matrioşka lui Stalin”. Adică, din pântecele ”Matrioşkăi URSS” au ieşit micile păpuşi, republicile unionale. Dar dacă vreuna dintre ele vrea să se împrietenească cu o ”păpuşă Barbie”, imediat în pântecele ei apare o altă păpuşă-enclavă care doreşte să se ducă spre ”Matrioşka-Rusia”.

Astfel, invenţia lui Stalin dă roade, cu invenţiile cibernetico-geopolitice ale lui Vladimir Putin. Acesta are în mână doi aşi: o armată bine pregătită şi rusofoni dornici de a „întoarce spatele Europei”, aşa cum dorea Petru cel Mare. Ce nu ştie multă lume, este că un jucător experimentat de poker, cum e Vladimir Putin, mai are aşi prin mânecă: Gazprom, Iranul, imposibilitatea americanilor de a construi ceva prin Irak, Afganistan, Egipt, războiul  sângeros din Siria, conflictul israeliano-palestinian, incoerenţa politicilor Uniunii Europene de coeziune.

Deocamdată, Vladimir Putin a folosit dorinţa de anexare a Crimeei şi se aude că va încerca o soluţie similară cu Transnistria. Este semnalul că Rusia, încet, încet se trezeşte după a treia înfrângere geopolitică.

La noi, pe Dâmboviţa e relativă linişte. Pe când prin Ucraina se aprinsese Maidanul, USL îşi dădea obştescul şi  de toţi aşteptatul sfârşit. Dacă preşedintele Traian Băsescu s-a pronunţat deschis împotriva acţiunilor Rusiei în cele două mandate ale sale, opozanţii săi nu prea şi-au ascuns simpatia faţă de Rusia, deşi suntem membri ai UE şi ai NATO.

Adică, mai pe româneşte, pe Dâmboviţa retrăim acest blestem: dacă există ”Constantinopol există şi Petersburg” sub forma ”dacă există Washington sau Bruxelles, oare la Moscova cum o fi?”